sâmbătă, 14 ianuarie 2017

Minte de copil

Minunea cea strălucitoare a coborât din cer.
Stele in zbor s-au împletit în dansul efemer.
Apoi, atent îmbrățișate, acoperă pământul.
Le spulberă și le desparte, încrâncenat, doar vântul.

Minunea fragedă și rece a invadat văzduhul
și cotropește cu pasiune și inima, și duhul.
De-aceea stau uimită-n geam ca-n anul de demult
când m-am pierdut întâi și-ntâi în astfel de tumult.

Credeam, cu mintea de copil, că stelele în zbor
au în baghete lungi de magi un nesfârșit izvor
și-i așteptam să-mi povestească de vrăji ce înmulțesc
astrele nopții, le îngheață și ni le dăruiesc.

Dar, în înțelepciunea lor, magii ce-aduc ninsoare
n-au apărut la ruga mea făcută cu fervoare,
chiar de-am promis doar coronițe la capătul de an
și că-i primesc cu dulci gogoși ce umplu un lighean.

Magii sunt foarte responsabili, țațe mi-au explicat
și le-a părut că-i amuzant, dar eu cred că-i păcat
să nu te lași purtat în zbor de stelele de nea
prin amintiri în care lumea din vrajă se țesea.
(2017)

Magii cuvintelor s-au adunat la Eddie că să ne destăinuie calea către vrăjile lor.

vineri, 13 ianuarie 2017

Mai aproape de pol

Călătorea prin viață - prin lunci, prin văi adânci
și cucerise munți, urcând semeț pe stânci.
Orașe mari și mici, sate uitate-n vreme
încă-i știau de pași. Și, fără a se teme,
trecuse prin deșert - al inimii și-al minții -
și întâlnise oameni. În pragul neputinței,
l-au ridicat din nou și drumului l-au dat
ca să-l supună iar sub mersu-i apăsat.

Îl mistuia o sete. Mereu mai nesătul,
nu se putea opri. Nu îi erau destul
din zare până-n zare pământul și nici marea.
Îl mistuia o sete și-l înghițea cărarea.
Până când, obosit, pe un peron de gară
a ridicat din praf, stricată și bizară,
o antică busolă c-un ac ce indica
mereu către un pol care călătorea.

În parte plictisit, în parte curios,
s-a așternut la drum și cât a mers a ros
șapte perechi de cizme, de șapte ori răbdarea,
căci polul își schimba neistovit cărarea.
Simțea că e aproape și iar se depărta,
dar parcă un blestem din urmă îl mâna
să caute, să afle, s-ajungă pân' la pol,
chiar de ar trebui lumii să-i dea ocol.

Într-un amurg de vară când soarele curgea
sub geana aurie a mării și-nroșea
prin nori subțiri petale de trandafiri mirate
și timpul se oprise ca să le strângă toate,
acul busolei și-a încetat mișcarea,
înțepenit spre-o fată frumoasă ca visarea,
subțire, mlădioasă, cu tenul măsliniu,
cu pletele ca focul și ochi de-un verde viu.

Nu știu ce vrajă i-a făcut creola,
dar s-a oprit din drum și și-a pierdut busola.
(2017)

Mai e un pol care ne e aproape
celor ce învârtim cuvintele pe clape
ca să iscăm poveste, vers și snoavă.
Aflati-ne fără un bob zăbavă!

luni, 9 ianuarie 2017

Visul perfect

Nu m-ai iubit.
Sau poate m-ai iubit, dar nu destul.
Uitate-s lacrimi şi uitat mi-e dorul.
M-am amăgit
cu patimă şi suflet nesătul
c-ai să-mi rămâi, că ai să-mi calci pridvorul.

Nu mi-ai rămas.
De fapt nici n-ai venit de tot.
Aveai mereu bagajul gata de plecare.
Numai un pas
mai trebuia. În gânduri un complot
ţi se ţesea tăcut şi îndemna la ezitare.

Fără să vrei,
în urmă ai lăsat, pierdut în timp, un dar.
Tu n-ai ştiut şi nici eu n-am băgat de seamă.
Nu, nu cercei,
nici luna, darul de poveste cel mai rar,
nici coliere, ori vreo poză-n ramă.

Nebănuit,
mult mai de preţ, cu miezul în iubire,
când ai plecat de tot, discret şi circumspect,
mi-ai dăruit
fereastră tăinuită către fericire.
Mi-ai scris în gând, târziu şi blând, un vis perfect.
(2017)

Dansând cu ielele

Într-o lume nebună
sub clarul de lună,
sub roată de stele,
învârtiri efemere
cu paşii uşori
pe fuioare de nori -
nesfârşite păcate -
par din timp destrămate.
Măiastră cântare
şi-un potop de ninsoare
învelesc trupuri nude
de iele zălude.
Le îmbracă-n vârtejuri
împletite în vrejuri,
unduiri graţioase,
mlădieri tumultuoase
ce îmbie şi cheamă
pe cei fără teamă.
I-amăgesc şi îi leagă
şi mintea întreagă
le-o fură pe-o noapte
c-un murmur de şoapte.
O vrajă nebună
sub clarul de lună
îi prinde în dans,
îi învârte-n balans
între lumi neştiute,
pe vecie pierdute.
Dimineaţa, apoi,
despuiaţi în zăvoi,
au în inimă vină
şi-n privire lumină.
Iar la capăt de geană,
sub desiş de sprânceană
o taină se zbate
să rămână în noapte,
într-o lume nebună,
sub clarul de lună,
unde ielele-i cheamă
pe cei fără teamă.
(2017)

duminică, 8 ianuarie 2017

Sfâşierea măştii

Să te împrăştii in cuvinte
până ce simţi că te-ai pierdut
şi-apoi să îţi aduci aminte
că litera ce te-a durut
ţi-era adânc înfiptă-n talpă
sau ţi se strecura prin vene.
Cuvintele nu pot să-nceapă
dacă nu-ţi sunt înscrise-n gene.
Şi dacă dor e fiindcă dorul
de tot ce poţi cuprinde-n ele
îi umple inimii ulciorul
şi-n minte îţi aprinde stele.
Când adevărul ţi-l împrăştii
prin lume-n vorbele cu miez
e sfâşierea ta şi-a măştii,
urmând un dor nestins şi-un crez.
(2017)

Cuvinte stârnite de cuvinte.

sâmbătă, 7 ianuarie 2017

Clepsidra timpului

Ador misterul, durerea îmi displace.
Splendoarea lumii sub linţoliul argintiu,
cu farmec imposibil, curios mă face
să tac, să cuget, să mă pierd, să fiu.

În drumul unui bob de timp, cădere
prin leica de cristal cu două sensuri,
e şi necunoscut, e şi durere -
un univers pierdut în alte universuri:

un fir de praf neînsemnat pe harta vremii,
un strop de frumuseţe sau o pată,
răscruce de destin cu umbre mii
sau doar o promisiune ce a fost uitată.

Tac, mă adun, şi cuget, şi mă pierd
între sclipirea lunii şi a gheţii.
În calea inimii şi-a minţii mă încred
şi nu în noaptea ce urmează vieţii.

Mi-s răsfăţate gândurile mătrăşind durere,
dar gerul mi se ghemuieşte-n oase.
Nu ştiu ce treabă are timpul peste ere,
ştiu doar că vremurile-s friguroase.

Şi, ca să scap de viforul de-afară
lăsat-am în clepsidră azi să cadă
cuvinte-n loc de fire de nisip şi, iară,
la Eddie am legat un semn drept nadă.
(2017)

sâmbătă, 10 decembrie 2016

Urme în alunecare

Alunec dinspre mine, prin mine, către mine.
Alunec, mă găsesc, mă rătăcesc.
Sunt umbră cu mişcări străine,
sunt eu, cu tot ce mi-e firesc.

Şi mă învăţ de-a-ntregul pe de rost,
şi mă dezvăţ silabă cu silabă.
Sunt şi ce-am fost şi sunt şi ce n-am fost,
dar nu ştiu tot ce sunt când cineva întreabă.

Îmi sunt străină de la depărtare,
iar de aproape mă cunosc în amănunt.
Amestec stări cu firmituri de zare
şi deveniri cu frământări în lut.

Alunec dinspre mine, prin mine către lume
şi lumea mă cuprinde într-al ei tumult.
Ca să mă recunoască, mă strigă după nume,
dar când revin în mine sunt cu ceva mai mult.

Şi poate cât alunec prin lume, ne-nsemnată,
ca o patină scrijelesc pe scoarţa ei,
printre atâtea urme, o urmă delicată
ce-are să ţin-o vreme - o urmă de idei.
(2016)