joi, 27 aprilie 2017

Pânză de păianjen

Am scos din teacă un gând tăios.
I-am tocit puțin vârful
ca să aibă timp să-și atingă ținta
înaintea durerii.
I-am dat drumul fără grijă
pe coama mâniei,
înspumată ca valul pictat pe pânza aceea
în care mi se îneacă toate corăbiile
lângă malul speranței
care e de obicei stâncos
ca să țină piept furtunilor,
precum și oricărui element natural
sau nu.

De la o vreme
nici corăbiile nu mai sunt ce erau.
Acum călătoresc pe marea aceasta
cu zarea din ce în ce mai aproape
într-o mașină de fier
roasă de rugină,
întreținută cu mare cheltuială
de timp, de putere, de imaginație și,
mai ales, de mine.

Am încercat port după port.
Toate-s în nesfârșită schimbare...
Eu sunt nesfârșită schimbare?
Cu o singură stație
undeva între mine și nesfârșire.
Câțiva bănuți
port în salbă pentru ultimul port.

Până atunci cârpesc
pânza corabiei,
pânza tabloului,
pânza de păianjen...
Până atunci mai trăiesc un concert de cuvinte.

Pe coama mâniei, gândul tăios a înflorit,
narcisă întârziată dintr-o primăvară
prin care mi-am rătăcit sufletul
definitiv.
(2017)

Alte concerte de cuvinte și-au dat întâlnire la Eddie.

joi, 6 aprilie 2017

Scoică pustie

Mi-am construit o carapace,
am oțelit-o cu dureri
din amintirea care toarce
ce s-a-ntâmplat alaltăieri.

Câteodată o deschid
ca pe un cufăr cu comoară.
În ea nimicul face rid
și încă poate să mă doară.

Dar nu simt nici atât măcar
în vremea care se repetă
și sunt din ce în ce mai rar,
și-s prea puțini cei ce regretă.

Coajă cu luciu efemer
cu valvele strâns înnodate
ascunde-n ea nu un mister,
ci stele stinse-n miez de noapte.
(2017)

joi, 23 martie 2017

Casa nălucii

Catifea imprimată cu flori stacojii
pe alb de zăpadă imaculată, pufoasă,
întinsă a lene pe divanul din casă,
lumina filtrată prin perdele-aurii
în dungi ireale cu luciri de mătasă,
păstăi de vanilie aşezate pe masă
răsfirându-şi arome suave şi vii
în odaia în care amintirile-apasă
îmbie la vis pe oricine îşi lasă
la răscruce de dor fum de gânduri târzii.

Pe divan o nălucă se răsfaţă-ntre perne
învelită în umbre ca-ntr-un voal enigmatic.
Cu un glas tulburat ca un susur sălbatic,
cu un râs copios ca din miez de caverne
e un slab orator cu discursul emfatic
ce pictează cu sânge tabloul lunatic.
Cu un un gest delicat, incredibil de lesne,
capul îi cade rostogol şi, dramatic,
ochii i-s vii şi i-s, parcă, jeratic
când privesc cu durere - doar atâta - spre glezne.

Se vorbea prin cartier că năluca nu-i iartă
pe cei care crud hotarât-au odată
decapitarea-i. De atunci îi aşteaptă
să le schimbe şi lor netrebnica soartă.
Dar veacuri trecut-au într-a timpului roată,
iar cei vinovaţi încă nu se arată.
Păianjeni prin colţuri închipuie hartă
şi praful se-aşterne în straturi de vată.
E casa nălucii şi nimeni nu cată
să-i tulbure tihna bătându-i în poartă.
(2017)

Alte scrieri ale duzinarilor, de această dată, la Vienela.

luni, 13 martie 2017

Cuib cu mistere

Pe-o pagină albă, pustie ca luna
cu carioca desenat-am o desagă.
Ce-ascunde în ea îmi este totuna,
căci, cuib cu mistere, mi-e dragă.

Mistere minore pe care le-aş pierde
prin clipe ce-şi dau importanţă:
firul de iarbă fraged şi verde,
tăceri care nasc o speranţă,

falanga cu scuturi din zâmbete calde
şi suliţi din vorbe-ascuţite,
imprudenta zvâcnire de aripi nomade
şi lanţuri, zăvoare, cuţite

stau în desagă-n dezordine-astrală
ca fire de praf ori de viaţă.
Le scap de incendii, de moarte, de boală,
de lacrimi, potop şi de ceaţă.

Pe-o pagină albă, pustie ca luna
desenat-am cu cretă un cerc.
E albă şi creta, iar eu, ca nebuna,
să-i aflu conturul încerc.

Şi nu înţeleg ce bizar personaj
din filmul acesta ce trece
îmi cade din cer în cerc, în picaj,
şi face şi creta să plece,

şi-mi cere desaga de pe pagina veche
cu tot cu misterul din ea.
Dar filele mele sunt toate pereche
şi-s toate din pulberi de stea

udate cu apă din miezul furtunii,
frământate cu palme crăpate,
uscate la soare. Aşa că niciunii
n-au drept să le rupă din carte.

Să-şi facă desagă, şi cercuri să-şi facă...
Le dau carioca şi cretă.
Şi vântul turbat, şi soare ce seacă,
şi apa ce tot se repetă.

Iar când le-o fi gata desaga, şi plină,
iar cercul în drum spre spirală,
i-aştept să-ntretaie un arc cu deplină,
perfectă dezordine-astrală.

Şi-n flama trezită şi vie a clipei
aripi ne-or da iarăşi zvâcnire
de nu le-om lăsa pradă tristă risipei
din noi în adâncă orbire.
(2017)

Alte scrieri pornind de la aceeaşi duzină de cuvinte - în tabelul găzduit de Eddie.

joi, 9 martie 2017

Lănţişorul de argint

Soarele cerne printre nori viorii
umbre prelungi pe-alei triste, pustii,
vântul alintă, frunze şoptesc,
de neînţeles, un secret nelumesc.

Ea păşeşte alene printre umbrele dese,
vântul prin plete tandru-i se ţese,
în privire-i sticleşte o urmă de teamă,
dar iubirea-i ispita ce-o leagă şi-o cheamă.

În noaptea adâncă, cu surâsul pe gură,
cu ochii arzători, cu vorbe ce fură
suflarea oricui le-ascultă, le soarbe,
mângâieri pricepute şi dorinţe vii, oarbe,

el o aşteaptă ca pe stropul de ploaie,
însetat de lumina din cosiţa-i bălaie,
de căldura din trupu-i mlădiu şi subţire,
de inima ei, dar nu de iubire.

O cuprinde în braţe, o sărută aprins
pe buze, pe pleoape, pe-obrazul încins.
Ea îşi răsfiră degete blânde
prin părul lui negru, deodată flămânde.

El îşi coboară sărutul uşor,
apoi se retrage fulgerat. Cu un nor
în privire care-acuză şi arde
o împinge cu ură. Ea ţipă şi cade.

El se întoarce şi pleacă. Ea-l cheamă
cu glasul firav şi cuprinsă de teamă.
Îl întreabă de ce, îl imploră să stea.
El se opreşte cu spinarea la ea.

"Fată nebună, nu chema ce nu ştii
când umbli prin noapte pe-alei triste, pustii.
În noapte se-ascund fioroase secrete.
Mă mână spre tine nu iubire, ci sete.

Azi te-a salvat lănţişorul de-argint,
dar când mai tânjeşti sărutări şi alint
mă caută iar printre umbrele nopţii
de vrei să încerci cărările sorţii."

Apoi o priveşte. Pe obraz o arsură
se închide-n secunde, iar, prin zâmbet, în gură
doi colţi ascuţiţi îi coboară lucind.
"Mi-e sete de tine, mi-e sete şi jind."

Într-o clipă vampirul dispare în noapte,
iar liniştea, parcă, se umple de şoapte
ce îmbie şi-alungă, înspăimântă şi-alină,
dezrobesc şi înlănţuie vinovat, fără vină.

E târziu şi pe-alei, în grădina iubirii
luminează doar luna cărări amăgirii.
În inima fetei tronează-ndoiala.
I-e fierbinte în suflet şi-o cuprinde răceala.

Atâta plăcere îi fusese promisă
de la primul sărut! Speranţa ucisă
îi întunecă visuri ce abia se-nfiripă,
îi seceră zborul cuibărit în aripă.

Se ridică încet şi pleacă spre casă.
Nu pricepe de ce teama nu o apasă,
ci numai pustiul îi îneacă fiinţa
şi se lăfăie, trist zămislind neputinţa.

Intră-n odaie, se priveşte-n oglindă.
Pe chip şi pe trup ochii goi şi-i perindă.
I-s neguri pe frunte. Fuioare de nor
îi opresc răsuflarea şi o umplu de dor.

Îngrădită de spaime cu lumea de-o dată
şi cu dorul cât zarea ce-o cuprinde pe toată,
se întreabă ce cale să aleagă, ce soartă,
şi spre ce viitor astă cale îndreaptă.

Adoarme.Visează... pentru a câta oară?...
aceleaşi braţe tandre care o înconjoară,
aceiaşi ochi adânci ca marea necuprinsă,
buze pe care curge o miere interzisă

şi curg la fel de dulci cuvinte şi chemări
la care să reziste, în cele patru zări,
nu crede că se află în stare cineva,
oricâtă hotărâre în sine ar avea.

Ea s-a împotrivit cât a putut de mult
şi n-a răspuns îndată mesajului ocult.
Doar cei ce-au fost sub vraja-i ţesută înţeleg
că ori i te supui, ori nu mai eşti întreg.

Numai că azi, în vis, apare o arsură
pe-obrazul lui de ceară şi, prin surâs, în gură,
doi colţi ascuţiţi îi coboară lucind.
El îi şopteşte cu glas mângâind:

"Mi-e sete de tine. Mi-e sete şi jind.
De aceea te-aştept rătăcind şi colind
alei din grădina prin care te plimbi
şi în vise îţi dărui trandafirii cu ghimpi,

trandafiri nepătaţi, albi ca fulgul de nea
cu petale ca pielea-ţi, imitând catifea,
ca atunci când un ghimpe îţi străpunge în mână
pe floare un strop fremătând să rămână

şi în vis să îl sorb cum ai soarbe nectar.
De sute de nopţi îmi doresc acest dar.
Să-mi astâmperi setea de tine, să vii
în faptu-nserării pe-alei triste, pustii.

Nu mai purta lănţişorul de-argint.
Ştiu că tânjeşti sărutări şi alint.
Găseşte-mă iar printre umbrele nopţii
şi străbate cu mine cărările sorţii."

Odaia-i inundată de soare, de lumină
Zarea se-aprinde albastră şi senină.
Fata se scoală dintre perne cu lene,
cu visul rămas în cârlige de gene.

Se ridică din pat, din cearşafuri boţite,
surâzând amintindu-şi de-ale nopţii ispite.
Fiori de-ncântare şi, poate, de spaimă
o scutură lung. În şoaptă îngaimă:

"Mi te-ai ascuns în suflet, tu, cel venit din umbră,
tu, creatură-a nopţii, temută şi lugubră.
Nu-mi eşti stăpân pe vise, îmi eşti cu mult mai mult,
căci trează, ziua-ntreagă, glasul mereu ţi-ascult.

Nu-i timp de dimineaţă până la înserare
să nu-mi răsune-n gând cuvintele pe care
mi le-ai rostit aievea sau mi le-ai spus în vis.
De-aceea mi se pare greu tare de decis

de să-ţi urmez chemarea sau să m-ascund departe
de tine... Şi de mine... De tot ce-aduce moarte."
Oftează şi îşi cere, nici ea nu ştie bine:
o ţâră de putere, dorinţa să-şi aline...

În noaptea dinainte vampirul a plecat
să-şi ostoiască setea în alt cotlon uitat
de stelele speranţei, de razele de lună
şi a lăsat în urmă durere şi furtună.

Apoi, cu două ceasuri de întuneric des
rămase până când lumini firave ţes
pe geana vie-a zării o poartă pentru soare,
cel ce aprinde rugul şi poate să-l omoare,

în adăpostul lui, o peşteră adâncă
în care se coboară pe scări săpate-n stâncă,
s-a-nchis şi, aşteptând ca moartea să-l cuprindă,
gându-i neobosit spre fata lui colindă.

Nu înţelege cum dintre atâţia oameni
ce se-nmulţesc ca grâul când pe câmpie-l sameni,
lui, fata asta i s-a cuibărit în minte,
iar inima-i tânjeşte cu tandre simţăminte.

Îşi tot repetă că doar setea-l urmăreşte,
dar ştie că de sete oricine-l potoleşte.
Îşi spune că nu-i pasă de ea şi-are s-o sece,
dar o durere-n piept e-aproape să-l înece.

La răsărit, subit, îl prinde-n braţe moartea
şi, ca o mamă blândă, parcă îi ţine partea
şi îi adoarme dorul, durerea i-o sfârşeşte,
doar ca să îi revină când soarele descreşte.

Şi iarăşi paşii-l duc, mai mult fără de voie,
către grădina fetei. Îi pare anevoie
orice desferecare din stăpânirea ei.
El îşi înalţă ruga către uitaţii zei

să i-o aducă iar pe-aleile pustii
şi, chiar de n-o rămâne până în zori de zi,
să îşi petreac-un ceas alăturea de ea
fiindcă-n noaptea neagră e singura lui stea.

Când soarele se scurge spre margine de cer
şi umbrele se-adună prin colţuri a mister
fata îşi simte inima zbătându-se nebună.
Neliniştea îi creşte ca marea în furtună.

S-a străduit atât să uite de vampir,
căci îşi dorea iubire şi, nu ca un potir,
chiar purtător de viaţă, să fie folosită,
dar n-a găsit putere să scape de ispită.

Îşi atârnă la gât lănţişorul de-argint
şi aleargă-n grădină prin tăcut labirint
unde el o aşteaptă c-o sete străină,
cuibărită în inima-i apăsată de vină.

"Mi-e sete de tine! Mi-e sete şi jind!",
iar în glasu-i se-aude tristeţea vibrând.
"Nu setea de sânge mă arde şi doare,
ci o sete străină. Nu-i găsesc alinare...

Atât de uşor mi-ar fi să îţi smulg
lănţişorul de-argint şi apoi, ca pe-un fulg,
să te duc în sălaşul din pântec de stâncă,
să te leg în odaia cea mai adâncă,

să te muşc fără milă, să te beau când mi-e sete,
să nu-mi pese de lacrimi şi să nu am regrete."
"Şi ce te opreşte?" "Nu ştiu, dar mă strânge
un cerc ca de foc şi inima-mi plânge

când mintea-mi flămândă imaginea-ţi ţese:
izvor de plăcere şi delicatese."
"Atunci de ce chemi aşa dulce în vis,
când ce-mi curge-n vene îţi e interzis?"

"M-atrage făptura-ţi mereu graţioasă.
Inima-mi mută cu tine-i acasă.
Şi nu înţeleg de ce am simţăminte,
căci n-am mai avut sau şterse-s din minte."

Ea îi surâde blând ca şi cum ar pricepe.
Se-apropie de el şi, tot zâmbind, începe
să îi sărute pleoape, obrajii şi pe gură
îi las-o sărutare ca o suflare pură.

El stă încremenit de-atâta îndrăzneală
ori poate că se teme că, iarăşi, vreo sfială
are să o oprească, sau teama să o prindă,
şi-are să rupă vraja ce pare să-i cuprindă.

Ea râde. "Ce-ai păţit? Aseară mi-ai încins
şi inima, şi trupul. Sărutul tău aprins
m-a urmărit ca pe o pradă în adânc de vise
şi mi-a iscat trăiri ce cred că nu-s permise.

Haide, arată-mi odaia în piatră săpată,
dar nu mă lega şi-am să vin şi-altădată!"
"Fată nebună, oare tu nu ai teamă?"
"Nu, când iubirea spre tine mă cheamă..."

"E departe sălaşul din stâncă în care
mă ascunde pământul de oameni, de soare.
Cuprinde-mă-n braţe şi-n zbor te-oi purta!"
iar ea îl cuprinde şi zboară aşa,

între grădini şi stele, între pământ şi cer,
doar ei şi vântul moale, şi-o umbră de mister.
Şi trec peste păduri, şi se opresc pe creste
de unde niciodată n-ajunge nicio veste.

Intrarea în grotă-i străjuită de-o piatră
pe care vampirul o urneşte îndată.
El întinde o mână şi dânsa i-o prinde.
Curajul ei blând înc-o dată-l surprinde.

Coboară-mpreună pe scara cioplită
în casa din munte, atent tăinuită.
O torţă străpunge-o perdea de catran.
Dantele de calcar pe pereţi, pe tavan

se-arată privirii. Ea le-admiră desenul
De-atâta încântare i se-aprinde tot tenul.
El îi cuprinde faţa în palmele lui reci.
"Nu ştii cât aş vrea nicicând să nu pleci!

Rămâi aici cu mine! Nu te întoarce-acasă!"
"Ba ca să plec, te rog, pe mine tu mă lasă!
Îmi trebuie soare, îmi trebuie viaţă
apusul în flăcări, şi-adieri dimineaţă... "

Apoi îşi desface de la gât lănţişorul
şi-l sărută pe buze, pecete din dorul
ce-o mistuie-n vise în noaptea cea lungă
şi liniştea minţii apoi i-o alungă.

El îi răspunde c-o patimă ce arde
şi nu le-ar ajunge ani miliarde
să stingă tot focul. S-ar stinge doar ei
când nici din pârjol n-ar rămâne scântei.

El îşi coboară sărutul uşor,
apoi se retrage, în privire cu dor.
"Nu încă..." De ce?" "Fiindcă-i târziu..."
"Dar ţi-e sete de mine, de sângele viu..."

"Mi-e sete de tine, dar vreau mult mai mult.
Nu simţi între noi cum creşte tumult
de trăire, de viaţă, cum soarta ne leagă?"
"Ba da. Fără tine parcă nu sunt întreagă."

"Atunci ai să-mi fii într-o noapte mireasă.
Acuma e timpul să te duc către casă
ca s-ajung înapoi înainte de zori.
Pe drumul de-ntors vrei s-alergi sau să zbori?"

"Să alerg?" îl întreabă ea speriată.
"Eu alerg şi în braţe te ţin, dulce fată."
"Maşina, atunci, e-o invenţie tristă
când vampirii pe lume de veacuri există."

El râde, o-nşfacă şi aleargă în noapte
iar liniştea, parcă, se umple de şoapte
ce îmbie şi-alungă, înspăimântă şi-alină,
dezrobesc şi înlănţuie vinovat, fără vină.

În grădină o lasă pe-o alee pustie
şi scoate din haină cu sfială-o cutie.
"E-un inel cu o piatră de-azuriu hiacint.
Să îl porţi atârnat pe lănţucul de-argint

şi să ştii că te-aştept mâine noapte... Mereu...
Până când ai să vrei ca din tu şi din eu,
când din cer peste noi numai stele se cern,
să se facă un suflet, unul singur, etern.
(2017)

miercuri, 8 martie 2017

Împărăţia

"The Kingdom" de Andrei Timofte (traducere)


Departe, peste mări şi ţări s-a ridicat,
întinsă şi semeaţă, o împărăţie,
unde sălăşluiau cu fală şi mândrie
doar cei ce-aveau sorginte la palat,

un loc în care bogăţii se înmulţeau
ca-n basm, cum n-a fost niciodată,
un loc fără tristeţe, lacrimă ori pată,
în care prinţi veneau pe lume şi creşteau.

O copiliţă dulce cu un zâmbet mare,
sosind la porţi într-o rochiţă stacojie,
mirată, taina locului ar fi voit s-o ştie,
şi taina lumii-ntregi, din zare până-n zare.

Nu bănuia ce jertfe şi nici câte strădanii
această lume-i cere ca să-i facă parte.
Ea învăţase tot ce-i scris în carte,
dar cum sfărâmi zăgazuri i-or arăta doar anii.

Şi a răzbit în viaţă cum nu mulţi au răzbit.
A prins un vis în braţe şi-a fost pe totdeauna.
Nu i s-au descâlcit cărările întruna
ca-n ziua când la porţi un tânăr a sosit,

un cavaler, pe umeri purtând armuri de fier,
încrezator, puternic şi mândru, cu virtute.
"Un nou venit, acesta... E-aicea ca s-ajute,
dar ne pândesc primejdii... e-un aspru caracter."


Tânăr, şi plin de viaţă, şi nevinovat -
aşa şi-l amintea din fragedă pruncie.
Cine pe lume-ar fi putut să ştie
ce căi spre viitor destinul le-a creat?

"Preabunule domn, oare-ai păţit ceva?"
"Sigur că nu. Doar că m-am rătăcit.
Am fost chemat la curte şi-ar fi trebuit
ca pân-acum să fi ajuns deja.

Dar te salut, domniţă... chiar şi-aşa."


Trecut-au zile, săptămâni şi luni
făr-un cuvânt, fără să se zărească.
Împărăţia continua să crească.
Vremea purta când soare, când furtuni.

Apoi l-a întâlnit din întâmplare.
Precum un leu în cuşcă alerga pierdut,
pe faţă i se desenase-un strigăt mut,
plin de mânie, teamă, disperare.

"Preabunule domn, oare-ai păţit ceva?"
"Sigur că nu! Sunt, doar, un cavaler! "

şi se-arăta neînfricat, cu inima de fier.
Ea, dincolo de mască, sufletu-i iscodea.

"Să nu mă minţi... pe mine, din toţi din viaţa ta!
Pari dârz şi fără teamă, cu inima de stei,
dar eşti copilul de-altădat' în ochii mei...
Aşa că zi-mi ce ai pe suflet şi poate-oi ajuta..."

"De fapt..." şi-apoi povestea se rostogolea...

Ea l-a privit c-un zâmbet agăţat de gene.
"Îmi pare că te temi să te arunci în joc 
şi să-ţi câştigi dreptatea şi dramul de noroc,
sau poate că îţi e lehamite ori lene...
Să crezi în tine şi-n izbânda ta, curtene!"

El sfatul i-a urmat şi, cu mirare,
şi-a regăsit cărarea împlinindu-şi soarta
şi, întregindu-se pe sine, a descuiat şi poarta
spre libertatea inimii şi-a minţii către zare.

Într-altă zi, după ce un oştean
de stirpe îndoielnică trecuse prin grădină,
sfioasă, ruşinată şi în ochi cu vină,
domniţa tresări zărindu-l pe curtean.

"Ţi-e sufletul deschisă carte-n faţa mea.
Încerci să fii puternică, şi sinceră, şi dreaptă,
dar văd copilul de-altădat' cum, speriat, aşteaptă 
o mână de-ajutor. Mi-i spune jalea ta?"

"Să vezi..." şi-apoi povestea se rostogolea...

"Domniţă, nu ai minte..." îi zice el cu frică
de-a nu-i stârni mânia cu vorbele-i tăioase,
"Ţi-am scris cândva poeme cu rime-armonioase...
Mai mult de-atât, eu nu mai spun nimică..."

Secrete-ncredinţate şi griji împărtăşite
când nenorocul i-a adunat la sfat,
cum piatră peste piatră ridică un palat,
au zămislit o prietenie din cele neclintite.

Îngemănate minţi şi suflete pereche,
calea împărăţia le-o adună, le-o desparte,
Ei tot copiii de-altădat' sunt şi, din toate,
sub vremuri i-a păzit o prietenie veche.
(tradusă în 2017)

marți, 21 februarie 2017

Cu drag

Îmi înfăşor stări
în inima ta caldă
şi mi-e acasă.
(2017)

La mulţi ani, sora mea dragă!