sâmbătă, 13 ianuarie 2018

Pădurea vrăjită


Prin verdele des al pădurii vrăjite
se preling, aurii, bulgări mari de lumină,
se adună șuvoi, peste pietre suspină,
se sfărâmă în pulberi ce se sting amețite.

O domniță ce poartă-ntuneric în plete
și-mpletită în el un mănunchi de-azalee,
în urechi cu olmazuri care-n soare scânteie
și-o fărâmă de noapte pe sub gene cochete,

cu veștmântul din voaluri mângâiate de vânt,
ca zăpada de albe și scăldate de soare
ține-n mâini, stacojiu ca o rană ce doare,
trandafirul iubirii, cel din urmă cuvânt.

Căci o urmă-a rămas fericirea promisă
și-i spălată și-aceasta de a timpului apă.
Ea așteaptă pe mal și speranța-și adapă
din visări destrămate, din iubire nestinsă.

Bulgări albi de lumină o-mpresoară și-o prind
într-o horă de stele și-i alină tristețea.
Împrejuru-i se cerne ca-n povești frumusețea,
dar în sufletul ei e durere și jind.

Pe o piatră, în fața domniței tresare
un fluture roșu ca amurgul de vară.
O fi semn că iubirea nu-i gata să moară
și pădurea vrăjită îi arată-ndurare?
(2018)

Găsi-vom răspuns la astă-ntrebare?
Poate că nu, ori poate da...
Norocul râde-n pumni și vrea
s-apară-n poezia următoare,
un fluture năstrușnic pe cărare.
Până atunci l-am pus să facă drum
la Eddie. Să-l urmați acum
ca să vedeți cu maximă-ncântare
ce născociri a mai iscat o poză
c-un fluture, o fată și o roză.

vineri, 5 ianuarie 2018

Fluier

Fugăresc iarna;
fluier și topesc în zbor
puf de păpădii.
(2018)

vineri, 22 decembrie 2017

Foame

Mi se făcuse foame de liniștea din mine.
Mi-erau prin gânduri stele mereu tot mai puține,
mi-erau prin suflet fluturi din ce în ce mai rari.
Cădeau aripi și stele și troieneau lăstari,

lăstarii de furtună, lăstari de vânt și ploi
pe care nu-i chemasem să vină înapoi,
pe care învățasem să-i uit chiar înainte
de a înmuguri în suflet sau în minte.

Mi se făcuse foame de liniștea din lume.
Puține stele-n cer și toate fără nume
își troieneau lumina pe cei ce le priveau
când nopți fără sfârșit prin gânduri cotropeau.

Din ce în ce mai rar fluturii de lumină
își arcuiau lin zborul și curățau de vină
suflete rătăcite prin nori cărunți și deși
de grijă, de nevoie, de muguri neculeși.

Lăstari de întuneric, de ploaie, de furtună
se întindeau hățiș. Poieni de vreme bună
le cotropeau flămânzi cu degete hapsâne.
Mi se făcuse foame de liniștea din mâine.
(2017)

marți, 12 decembrie 2017

Alternanţă

Se domoleşte
arsura din inimă
când oasele dor.
(2017)

duminică, 5 noiembrie 2017

Se repetă...

Se repetă mirarea în raze de soare,
fascinant se repetă-n izbucniri de culoare,
se repetă cuvintele, căci altele n-am -
dezvelire de suflet repetată în geam.

Parcă geamul se face oglindă-n oglindă...
Infinit se repetă tot ce mi se perindă
prin acest anotimp dezbrăcat de tristețe.
Numai eu mă despart de a mea tinerețe.

Numai eu n-am aflat repetarea și trec,
(o spirală coboară, eu aș cere un cerc)
se repetă cuvinte, se repetă idei,
se repetă și drumul, însă nu pașii mei.
(2017)

Îi mulțumesc lui Adrian Manea pentru că mi-a adus aminte un gând vechi.

vineri, 3 noiembrie 2017

Arhitectul propriului destin

Destinul mi-l închipui ca pe un palat
sau ca pe o colibă în margine de sat?
Mi-ajunge o odaie cu o fereastră mare
prin care pot atinge visări ce curg pe zare,
prin care pot răzbate aripi tăind cu dor
fâșii de cer albastru între apus și nor?
Ori vreau să rătăcesc pe coridoare lungi
spre camere-aurite în care-abia ajungi
la geamuri ferecate cu lacăte, zăbrele
și-atunci când le deschid zăresc vreo două stele
ce parcă mă îmbie și-apoi mă uită iute,
un amănunt minor pierdut printre-amănunte?

Destinul mi-l închipui ca pe-un drum
ascuns de stânci, de cețuri și de fum.
Din când în când ceața și fumul se ridică,
iar stâncile se ocolesc, se urcă sau se strică.
În față se desfac răspântii-întrebări,
iar fiece răspuns duce spre alte zări.
Răspund cum mă pricep, la ochi nedezlegată
de vis, de așteptări, de noapte-ntunecată
și-aleg cărare nouă sau bătătorită.
Cugetul îmi dă sfat, iar inima - ispită.

Sunt arhitect mărunt ce desenează visuri
în colb, pe la răscruci și nu vrea compromisuri,
și-apoi drumar de rând cu colbul prins de ghete
când drumului mă dărui vânând zidiri concrete.
(2017)

Din când în când se-ntâmplă să se-ntretaie-un drum
cu drumul altcuiva. S-a întâmplat și-acum:
ciocnire de idee, de aripă, de vis.
Penița se aruncă pe pagină la scris.
Eddie e păstrătorul scânteii de la care
aprindem fiecare felinare,
ca în lumina lor să redescoperim
cuvintele din noi și tot ce devenim.

Cădea-vor măști

Un personaj străin cu mască pe obraz
mi-a răsărit la geam. Privea peste pervaz
printre ghivece cu suave orhidee.
Era bărbat, ori o fi fost femeie?
Nu știu, dar ochii îi avea desprinși din cer
cu miezul lor albastru, cu tonuri de mister,
sub umbre nu de nor, ci de la gene dese.
În ei găsit-am raze cu vârfuri neculese,
de inocență, de mirare și înalt.
Acum era afară și, dintr-un singur salt,
cât ai clipi din ochi, s-a năpustit în casă,
un bulgăr de lumină mătăsoasă,
desăvârșit în forma-i nouă, dezbrăcată
de toate măștile ce l-au ascuns vreodată.
S-a destrămat apoi în tristă risipire,
dar știu că nu a fost numai o nălucire
și că l-am cunoscut cândva și după nume
prin rătăcirile-mi grăbite-n lume.
Era ceva în bulgarele de lumină
care-mi stătuse viu la rădăcină
pe când purtam în ochi, cu vârfuri neculese,
raze de inocență. Azi se țese
rând după rând, din fir de vreme sură,
o mască nouă, timpului - măsură.
Străin mi-e chipul oglindit în geam,
dar orhideea are muguri noi pe ram
și m-oi ascunde după înflorirea ei
până s-or face măștile idei.
Apoi cădea-vor. Unii poate-or spune
că-n ele-s urme de înțelepciune.
(2017)

Aceleași douăsprezece cuvinte au iscat gânduri diferite fiecăruia dintre duzinarii înscriși în tabelul găzduit de Eddie.