luni, 25 octombrie 2010

Să fie


Când a plecat la drum, acum o vreme,
avea în faţa lui, ca să îl cheme,
şi idealuri mândre şi înalte,
şi doruri, şi speranţe ce nu păreau deşarte.

Şi-a luat în mâini credinţa că e-n stare
să izbândească-acolo unde calea are,
ascunse şi-ncâlcite, piedici, bariere
ce, parcă, stau la pândă, să-l sece de putere,
să-i spulbere speranţa, să-i scadă năzuinţa
şi să-i îngenuncheze şi dorul, şi credinţa.

De multe ori a fost atât de-aproape
să piardă drumul drept, să se îngroape
în tulbure minciună sau în corvezi ce leagă
pe cel care nu poate să-nţeleagă
că-i lung, anevoios şi fără de odihnă
zbuciumul care aduce, până la urmă, tihnă
în trupul obosit şi împăcare-n minte.
Dar el a reuşit să meargă înainte...

Şi-n calea lui s-au înşirat, apoi,
răscruci unde îl aşteptau nevoi,
necazuri, griji şi alte sarsanale,
şi-a mers un timp la deal, şi-apoi la vale,
s-a scuturat de praf, s-a căţărat pe stânci,
s-a ridicat, când a căzut în brânci,
a dărâmat şi ziduri care îl opreau,
s-a-nvins, ades, pe sine când erau
prea aprige, în inimă, dorinţe
şi-n focul lor ardeau uitate năzuinţe.

Acum e-aproape de sfârşit cărarea strâmtă...
Priveşte trist în urmă şi sărută
pământul care l-a ţinut şi, credincios,
i-a dat puterea lui în trupul ros
şi ostenit de-atâta străduinţă.
Ştiind că se apropie de nefiinţă
îşi aminteşte idealuri mândre şi înalte,
şi doruri, şi speranţe ce nu păreau deşarte...
A împlinit, din fiecare, o fărâmă,
dar le-a zidit temeinic, nimic nu le dărâmă;
şi fruntea şi-o înalţă cu mândrie:
a fost întotdeauna cum trebuia să fie.
(2010)

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu