Lasă-le să curgă limpezi peste stânci,
Nisipul de sub pietre şi de lângă mal
Să nu-l stârneşti, să nu-l ridici în val.
Să nu îmi tulburi nici cerul şi nici norii
Pe unde zboară lin sau aprig visătorii,
Să nu dai drumul vântului aripi să-ncătuşeze
Sau negura s-o laşi lumina s-o reteze.
La fel, să nu îmi tulburi sufletul, căci în străfunduri
Sedimentate stau mistere rânduri, rânduri.
Dacă le risipeşti, cum sunt, învolburate de simţire,
Mi se va preschimba, ştiu sigur, altfel întreaga fire
Şi n-am să mai găsesc prin mâluri ori prin ceaţă
Unde mi-am pus iubirea ieri, dis-de-dimineaţă,
Şi unde adăposteam visări şi alte sentimente…
Cred că or să rămână cu toate repetente.
Ar trebui atunci să le învăţ încă o dată,
Să le adun din firele de praf cu grijă şi-apoi toată
Arhitectura inimii-n ruină, castelul de nisip
Să îl zidesc din nou, cam în acelaşi chip
Ca să mă recunoşti şi să nu-ţi fiu străină
Când iar ai să mă tulburi fără să am vreo vină.
(2011)
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu