duminică, 30 decembrie 2012

Nouă

Nouă porţile timpului ne scârţâie spre neuitare,
să nu ne fugă mintea prea mult spre infinit
şi să ne scape în secunda călătoare
a visului dat nouă cu aripi dăltuite în stânca de granit.

Un vis, un dor sau nouă şi fiecare-şi are zborul lui cioplit,
o dată cu un fulger, de nouă ori cu dalta de oţel,
mai des cu degetele goale, din ce în ce mai scurte,
dar pline de pasiune care se trece-n el
şi-i sfarmă piatra ce-i ţine înlănţuite frumoasele volute.

Un vis, un dor sau nouă le-avem de împlinit
şi-apoi, pe poarta timpului, uitând de scârţâit,
scăpăm din lanţ de piatră în zbor spre infinit…
(2012)

"Nouă" a fost temă pentru psi-luneli. Atunci am lipsit, acum... un psi-dialog.

joi, 27 decembrie 2012

Când ai să vii...

Când ai să vii dintre cuvinte
doar câteva rămâne-vor în minte.
Chiar dacă nu ne sunt cuvintele puţine,
nu-s toate şi mereu de înţelesuri pline.
Pe când tăcerile, când stau să le ascult,
îmi spun întotdeauna mult mai mult...

Când ai să pleci pe-alte poteci
ca urme ai să laşi cuvinte seci,
aşa de goale, aşa fără de miez,
că n-am să înţeleg şi am să-mi pierd din crez.
N-am să mai ştiu cum e să-mi fii acasă,
iar amintirea de demult se tulbură şi lasă
doar un fuior de abur de gând în locul ei.

Când ai să pleci, să ştii că asta vrei!

Când ai să te întorci dintre tăceri,
cele de azi, cele de ieri,
vreo câteva din ele ţi se vor părea
că le cunoşti de undeva şi de cândva,
că te-ai mai întâlnit cu ele
în lumea noastră fără stele,
unde ne-a fost odată limpede şi pace.
Azi liniştea încet şi blând încă ne toarce
fuior din gânduri şi din întâmplări
şi-apoi ne desenează luna pe cele patru zări.

Ştii, nouă nu ne-au lipsit cuvinte
care să certe sau să ne alinte,
dar nici de trebuinţă nu ne-au fost vreodată.

Când vii de orişiunde, s-aduci tăcerea toată!
(2012)

miercuri, 26 decembrie 2012

De ce chiar de Crăciun?

Cum e când de Crăciun
îţi moare Moş Crăciun,
omul acela blând, bătrân, cu zâmbet în privire,
c-o glumă şi c-o vorbă înţeleaptă mereu la îndemână,
omul ce ţi-a ţinut cândva copiii mici de mână,
din palmele trudite întinzându-le un vis din care a rămas doar amintire?

Cum e când de Crăciun
îţi moare Moş Crăciun?
Cum să se stingă la fel ca orişicine
cel care a purtat manta cu poale de zăpadă
şi, sprijinindu-se-n baston ca să nu cadă,
abia ducea desăgile prea pline?

De ce chiar de Crăciun
să moară Moş Crăciun?
(2012)


sâmbătă, 22 decembrie 2012

Vrajă de Crăciun

Azi dimineaţă am crezut că-s zână.
Am prins o panglică în mână
Şi-am învârtit-o, roşie spirală,
Şi-n miezul ei iscat-am cu sfială
Câteva stele.

Apoi am pus în vrajă şi globuri aurite,
Şi-o urmă de beteală cu bucle încâlcite;
Am descântat puţin, dar nu pot să vă spun
Anume ce cuvinte mi-a fost dat să adun
De pe la iele.

Panglica s-a topit în roşu ca de foc
Şi-n geruri de albastru, iar în loc
Au izbucnit scântei şi-au conturat doi brazi
De câte o culoare. Dar mie, tocmai azi,
Îmi trebuie doar unul.

Am descântat din nou sperând că am să dreg
Farmecul cel greşit cu altul mai întreg,
Dar n-am avut succes, că-n brazi mi s-au ivit
Şi globuri tot la fel, iar eu n-am descâlcit
Crăciunul.

Am căutat prin cărţi şi prin tratate vechi,
Am răscolit tot praful din stelele perechi,
Şi parcă s-a legat o vrajă mai de soi
Şi-a zâmislit un brad unde au fost cei doi,
Dar tot nepotrivit.

Căci bradul meu de-acum înfipt în vârf îmi şade,
Parcă ar fi făcut din glume şi şarade
Şi nu ştiu Moş Crăciun, când are să-l zărească,
De n-o uita cumva desaga să-şi golescă
De prea uimit.

Un cântecel suav avea o listă scurtă
Cu tot ce mi-aş dori... Moşule, stai şi-ascultă!
(2012)


Postarea participă la jocul Happy weekend - Ediţia 40!
Sărbători fericite!

sâmbătă, 8 decembrie 2012

După ploaia de stele


După ploaia de stele, cerul pare pustiu.
Întunericul blând ocroteşte ce-i viu
înăuntru, la urmă. După arderi şi scrum
doar lumina din mine îmi arată, iar, drum.

După ploaia de ape, valul e mai înalt.
Mă cuprinde cu sete să mă ducă spre alt
ţărm sau spre stânci, dar, deşi pare moale,
îmi e braţul de-ajuns ca să spintece cale.

Dacă-s singură-n drum şi mi-e traista prea grea,
dacă azi întâmplarea mi se pare mai rea
las în praf, pe cărare ce povară-i în plus
şi merg înainte. Ţin mereu fruntea sus

chiar cu lacrimi în ochi, cu durere în oase,
cu durere-n adânc unde-au fost prea frumoase,
alte dăţi, ploi de stele şi au fost roditoare
ploi suave de ape peste tânără floare.

După timp tors şi drumuri întreţesute prin viaţă
durerea se uită şi rămâne povaţă:
nu-i nicicând întâmplare ce-ar putea să oprească
pasul pe drum să se-nşire şi lumina să crească.
(2012)


Veşnicul flămând

Pe ţărmul vremii măsuram distanţe,
prin cenuşiul timpului schimbam coloratura,
descoperind şi răsăritul şi apusul ca pe vechi restanţe
la care n-am ştiut nici ritmul, nici măsura.

Şi, chiar fără să ştiu, tot n-am avut răgaz
de primeneală ori de repetiţii ca să-mi ascund uitarea
ori ignoranţa şi să-mi flutur pe pervaz
un zâmbet inocent şi-n ochi, sclipind, mirarea.

Tot cu un zâmbet mi-am motivat absenţa
la câteva examene şi reexaminări
în faţa timpului. El mi-a bifat prezenţa
şi-a acceptat tacit că m-am pierdut în zări.

Am să revin cândva căci examinatorul,
deşi e jovial, e de calibru mare
şi a văzut în infinit că ne-ncetat poporul
de clipe se-nnoieşte fără vreo repetere.

Cred că, în timp ce mestecă, atât de-apetisant
îi e festinul care n-a încetat nicicând,
că mă întreb: ce-ar fi destul de important
să stea în loc o clipă veşnicul flămând?
(2012)

Ultima lună din an aprinde stelele în brazii adăpostiţi de ger în case.
Cuvintele duzinei, mai întâi, m-au dus cu gândul la serile frumoase
de după primeneala odăilor, de după colinde la fereastră descântate,
când masa-i plină şi sub brazi cresc bucuriile-n cutii nenumărate.

Dar când să scriu, cuvintele s-au nesupus şi-au luat altă cărare...
La psi mai multe căi se întretaie... apoi pe fiecare
de-o cerecetăm cu luare-aminte şi cu surâs în gând
ne-apropiem de bucurii uitându-l pe flămând: 
Arcon, dor, Some Words, Scorpio, tiberiu, Dictatura justiţiei, Dia na, Abisurile

luni, 3 decembrie 2012

Oceanul gândurilor

Zări nu-l îngrădesc.
Oceanul gândurilor
naşte val în timp.

***

Ocean de vorbe
oceanul gândurilor
nicicând nu-l cuprind.

***

Ocean de gânduri
în spatele pleoapelor
frământă furtuni.
(2012)

Atât de multe ar mai fi de spus
că nu-s cuvintele de-ajuns!
Oceanele de gânduri dintre noi
să abă valuri line şi surâsuri moi...
psi, dordefemeie, almanahe

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Unii spun că eşti încă frumoasă...

Unii spun că eşti încă frumoasă,
alţii cred în tăcere,
oricât greu le e dat şi-i apasă
n-au uitat cum să spere.

Unii-s duşi mai departe în lume,
dar li-e sufletul gol
şi l-ar umple tăcut cu-al tău nume,
s-ar întoarce fără ocol.

Unii cred că nu le mai pasă,
dar o fac pe grozavii,
au aceeaşi pâine pe masă
şi le fac umbră tot brazii.

Unii spurcă iubirea de ţară
când o fură şi-o mint,
dar la urmă, pe uşă afară,
din popor se desprind.

Unii îşi văd statornic de treabă,
treburi mărunte, ai spune,
dar atunci când oricine-i întreabă
se mândresc doar cu bune.
(2012)

psi-dialog
La mulţi ani!

Cuvinte încrucişate

A dat în clocot când s-a îndrăgostit,
reacţie firească, lesnicioasă şi din obişnuinţă.
N-a pus la adăpost nimic din ce-a găsit
că i-ar fi fost cândva de trebuinţă.

Fără vreo îndreptare şi cu puţină minte
credea că nu-i un rebus greu, ci doar o integramă
pe care-o descâlceşti din câteva cuvinte.
De-aceea n-a avut nici pic de teamă.

A descifrat noţiunile în şir orizontal,
dar când trecut-a la verticalitate,
din ameţeala înălţimii, a văzut că în fundal
şi litere, şi înţelesuri erau împuţinate.

Punctele negre, ca pete mici de întuneric,
puneau condiţii şi-i furau din libertate.
Pesemne că decorul nu i-a părut feeric
şi-a vrut să plece din chenare şi pătrate.

Mulţi cred c-a reuşit, că nu e pe hârtie
vreo literă să-i desconspire prezenţa încadrată,
cât timp hârtia veche n-aduce mărturie,
şi stă pe rafturi prăfuite, şi e demult uitată.

Atâta timp cât neatingerea rămâne lege,
căci dacă ştergi cu radiera ori c-o răsuflare
urmele galbene-ale vremii, dedesubt se-alege
un palimpsest în care existenţa îi e nemuritoare.
(2012)

Cuvintele duzinei s-au încrucişat 
în multe feluri, adăugând în sumă înţeles,
de fiecare dată altul, dar adevărat
pentru cel care din duzină l-a ales: psi, dordefemeie, Vero, Scorpio, Dia na, Dictatura justiţiei, almanahe, cammely

luni, 26 noiembrie 2012

Nu sunt ce par a fi

Când îmi citiţi cuvântul,
Partea aceea din mine ce vrea să se arate,
Poate adevărată ori spoită jumătate,
Uneori înfrunzită, alteori împletită cu cântul,
Voi ştiţi că nu-s întotdeauna aşa cum par a fi.

Când îmi citiţi printre cuvinte gândul,
Uneori întreg, alteori scântei repede stinse,
Scăpând privirilor neatente, prinse
Numai de cei ce-l vânează înţelegându-l,
Voi ştiţi că nu-s întotdeauna aşa cum par a fi.

Când printre gânduri îmi citiţi în inimă adâncul şi întinsul,
Ori lacrima, surâsul sau vreo bătaie rătăcită
Pe care-o simte numai cel ce poartă-n suflet oglinda potrivită,
Netulburată cât îi ţine necuprinsul,
Voi ştiţi atunci că sunt ce par a fi.
(2012)

Cine ori ce nu e ce pare-a fi
Aflaţi urmând cărările la psi.

Încă n-au venit cei care ar trebui să-mi instaleze netul. Mă chinui citind pe un telefon, dar îmi lipseşte dialogul cu voi. 

luni, 19 noiembrie 2012

Al cincilea anotimp

În primavară înfloresc speranţele pe gând,
din muguri cresc plăpânde aşteptări
şi promisiuni se-apleacă pe ramuri fremătând
de dor de împlinire în cele patru zări.

Vara se coc în arşiţă iubirile promise
şi se aprind în zboruri flăcările vii,
ploile-s repezi şi nu sting din vise,
ci numai norii la apus în ape sângerii.

Din când în când furtunile aduc şi toamna
cu rodul greu sau cu tristeţe cenuşie,
cu dor de foc pictat de vânt în goana
dupa foi veştede, iubire ce n-a fost sa fie.

Iarna nu vine totdeauna. Uneori mai blândă
e vremea care stăpâneste inimă şi dor.
Dar daca se întâmplă, dragostea plăpândă
îngheaţă-n ger, se spulberă în vifor neîndurător.

Mai e un anotimp, ramas fara de nume,
iar timpul lui e totdeauna şi oricând,
e anotimpul împăcării între dor şi lume
al liniştii din sine, al gândului visând.
(2012)

Din anotimpuri de cuvânt ne-am adunat
şi cred că nu ne-ajung nici cinci cu-adevărat.
Câte-s de toate să le numărăm la psi,
acolo unde gândul e rost pentru a fi.

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Poate că ţi se pare

Poate că ţi se pare că mi-e iarnă în simţire,
Că m-am închis în crisalidă ca-ntr-un adăpost
Alcătuit din fire pe care le rotesc fără oprire
Şi, dacă nu poţi înţelege, parcă fără de rost.

Poate că ţi se pare că mi-e linişte-n simţire,
datorită nemişcării coconul mi-e închis
Şi-s imposibile şi sunetele când strunite fire
Vibrează sub atingeri mai mut decât în vis.

Mi-s bine deghizate sub zâmbete faţadă
Ascunse tulburări. Deasupra nicio undă
Nu se cutremură atât cât lacrima să cadă
Şi nu ghiceşti furtuna-n prăpastia profundă.

Firele firii mele cuprinse de zvâcnire
În nesfârşită agitaţie vibrând în tonuri joase
Nu-s pentru ochi străini cu vifor în privire
Când par subţiri, fragile şi tremură sfioase.

De crezi că n-am curajrisc dezvăluirea
Şi caut într-o carte ce n-a fost scrisă încă
Reţetă pentru antidotul ce mi-ar deschide firea
Din firele ţesute cu patimă adâncă,

Am să-ţi răspund că ascunzişul meu e o părere,
Că n-ai ştiut privind în apa mea să treci de suprafaţă,
Că nici măcar oglindă nu ţi-am fost, că nu mai ai ce cere
Acum, când ochii tăi oglinda mi-o îngheaţă.
(2012)

Din cauza unor probleme cu internetul voi fi mai mult absentă. Voi încerca să nu lipsesc de la întâlnirile săptămânale ale clubului psi, dar nu voi avea timp (la serviciu) să răspund la comentarii. Vă mulţumesc anticipat pentru vizită şi voi reveni atunci când voi avea din nou o conexiune activă la internet.
Ca de obicei, la psi găsiţi cărare către ceilalţi muncitori-gânditori la d'uzină.

luni, 12 noiembrie 2012

Aşteptând fericirea

Mi-au spus poveşti cu zâne, feţi-frumoşi şi zmei
Mi-au spus că dragostea învinge şi timp, şi depărtare,
Că nimeni şi nimic nu stă în calea ei,
Că într-o zi nici dorul nu mai doare.

L-am cunoscut pe Făt-Frumos, dar a trecut o vară.
Ploaia de toamnă sinceră, cuminte
A curăţat spoiala, lăsând, puţin amară,
Cunoaştere de oameni şi noi învăţăminte.

Mi-au spus apoi că, totuşi, nu-s poveşti,
Că, dacă-ţi pui în palmele cuiva tot dorul,
Afli cum poţi să fii mai mult decât chiar eşti
Şi din poveste ţi se rupe viitorul.

Mi-am aşezat cu grijă în palme moi şi blânde
Nu numai dorul, ci aproape tot ce-am fost:
Înfiorări, dorinţe, speranţele plăpânde.
Dar printre degete s-au scurs şi s-au pierdut de rost.

Acum, cu pieptul încuiat şi dorul alungat spre zare
Un gând s-a aşternut pe pagină firesc:
Tot aşteptându-mi fericirea am obosit de aşteptare
Şi-am hotărât că e mai bine să trăiesc.
(2012)

Abia aştept să aflu ce fac şi ce gândesc în timp ce-aşteaptă fericirea: psi, Vero

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Port fericirea

Port fericirea din port în port...
Nu-s sclavul ei. Dacă rămâne-n urmă
Îmi încropesc pe valuri înc-un cort,
Corabie pierdută pe ape fără spumă.

Luna-mi păzeşte miez adânc de noapte
Când, fără teamă, se scufundă în adâncuri:
Adânc de mare ori adânc de şoapte,
Adânc de întuneric vopsit cu stele cercuri.

Cu nici un chip nu-mi adâncesc trecutul între valuri.
Cu nici un chip, chipul nu mi-l împodobesc.
Marea îmi e oglindă doar pentru idealuri,
Chipul mi se sfărâmă în coaja ei firesc.

Îmi amintesc o vreme când locuiam în lume
Şi când sub paşi mi se zdrobea pământ,
Când dragostea purta un singur nume
Şi nu puteam s-o ţin departe de cuvânt.

E-o amintire veche dintr-un album cu poze
Făcut după model... Acum s-a demodat.
S-au scuturat deasupra îngălbenite roze
Şi praful le-a-nvelit ocrotitor şi mat.

Acum e strălucire în cale de la soare
Şi se aprind luminile pe fiecare val.
Braţul determinat strecoară nişte mare
Care s-a întâmplat în jur... în larg... la mal...

Port fericirea-n gând şi-n viitor,
Chiar dacă îmi lipseşte într-o clipă.
Nu-s sclavul ei fiindcă nu mi-e dor.
Când nu-i, n-o caut; când e, îmi e aripă.
(2012)

În porturi cu fericire să le ancoreze corăbiile: psi, Vero, Scorpio, virusverbalis, dordefemeie, incognito, Dictatura justiţiei, almanahe, cammely

vineri, 9 noiembrie 2012

Aproape catrene

Unui alegător

De atâta trăit bine
n-a rămas piele şi os,
că şi pielea i s-a ros
şi-a rămas doar oase... pline.

Unui pescar

La pescuit prin bălţi cu stuf
vara, încins de-atât zăduf,
să nu ai parte de năduf...
Cu peşti să umpli un burduf!

Dovlecel

Un dovelcel scobit pe dinăuntru şi împodibit,
nelămurit de soartă, s-a dumirit când i s-a spus
că-n acea seară, adăpostind lumină la apus,
menirea vieţii lui s-a împlinit.

Nedumerire

Prea greu e la muncă! Don Juan e tentant...
că are palate şi i-a dat o hortensie.
Dar mă întreb: e destul de galant,
când trece la alta, să-i lase şi pensie?

Nu da vrabia din mână pe cea de pe... raft

Vrăbii fără T.V.A. şi fără etichetă
prin toate magazinele se vând.
Până acum n-a fost însă nici una defectă
la zbor şi nici n-are să fie curând.

Culinară

Furculiţa şi cuţitul s-au înscris la dans sportiv
sau la scrimă ca duelul să le fie cu motiv?

Mânuite vitejeşte, în războiul cu friptura
şi mâţa a câştigat... c-a sărit îmbucătura
jos din strachină şi-acuma o vânează şi o saltă…
Poate crede că-i un peşte proaspăt pescuit din baltă!


Toamnă de mâţ

Pisica n-are-n plan o desfrunzire.
Ea năpârleşte mult mai natural.
Dovada? Pe covor sunt multe fire...
Fire de mâţ cu mieunat teatral.
(2012)

virusverbalis, Scorpio, jora, Silving dialog
Fotografiile le aparţin celor care m-au stârnit la vers.

luni, 5 noiembrie 2012

Copilul ei

Era ea cea mai fericită, purta viaţă în pântec.
Pe faţă-i înflorise zâmbet, în suflet numai cântec.
În aşteptarea unui prunc era atâta dor!
Până atunci n-ar fi crezut... Acum părea uşor
de îndurat tot ce-i fusese şi tot ce-are să-i fie.
Acum ştia că are-un rost, că e iubire vie
pentru cât timp, pentru cât loc şi pentru câtă zare
îi stau în faţă, şi ştia că e nemuritoare.

Când l-a pierdut, copil frumos, copilul ei cel mic,
sufletul ei, înnebunit, nu a mai vrut nimic
şi-a păşit oarbă-n întuneric spre-o noapte-aşa deplină!
Palmele mici, întinse-abia, nu mai ţineau lumină
şi nu se mai prindeau cârcei de degetul flămând,
iar plânsul lui îi răsuna fără sfârşit în gând.

Peste pământ şedea plecată şi pasul i s-a frânt.
Fiori o scuturau adânc ca cel mai aprig vânt.
În ea se-nlănţuiau furtuni. Cu cât se răzvrătea
mai mult în faţa sorţii crude, cu-atât era mai grea
uşa pe care-o închisese în urma lui cu tunet
de piatră seacă în cădere pe trup şi peste suflet.

Degeaba răsărea iar soare, că nu avea un rost
nici dimineaţa şi nici seara. Nimic nu i-a mai fost
la fel, la loc, la inimă, la timpul potrivit.
De-atunci surâsul din privire în gheţuri i-a pierit.
Lacrimi le-a plâns pe toate pe care le-a avut
I s-au uscat ori au secat, ori poate au dispărut
din lume fiindcă nu-i mai curg. De-aceea îi e sete
că marea sufletului ei i s-a umplut cu pietre.

Prea mult amar, prea greu suspin i-a îngheţat în piept.
Nu poate nici să înţeleagă, a fost mult prea nedrept
că i s-a smuls din braţe moi alintul şi iubirea
şi că acum nu mai e mamă şi şi-a pierdut menirea.
(2012)

Încă un motiv pentru a participa la campania "Salvaţi copii", eveniment organizat în Kristal Club de All Time Clubbing.
În fiecare an 1900 de familii cunosc această durere. Banii adunaţi în campanie vor fi folosiţi pentru dotarea cu incubatoare a cincisprezece maternităţi.

Mesajul ascuns

Doar o boabă de vreme după colţ singur şade.
Când dau peste el încâlceşte şarade.
E tot o enigmă. Mă întreb ce îl face
Şi de unde îi vine chef să se joace,
Să pândescă, s-aştepte şi apoi să surprindă
Cu un rid când îl afli privind în oglindă.
După colţ şade singur, dar stingher nu-i nicicând
Că se prinde de gura omului şi de gând,
Se înalţă pe frunte şi mereu în privire,
Punte spre inimă, către ea dăruire.
(2012)

Almanahe dialog, potrivit pentru psi-luneala acestei săptămâni. Alte mesaje ascunse dezvăluie Scorpio, dordefemeie, Luiza Daneliuc, Silving, incognito, Irealia, cammely, almanahe, Some Wordsdagatha

duminică, 4 noiembrie 2012

Nălucă

Îmi murmur trecutul în apa oglinzii ,
Partea din el făcută din ploi,
Vânând valuri mici către tâmple, apoi
Ascund întuneric şi-o clipă întârzii
În spatele pleoapei aştepând împlinirea
Unui vis încolţit din toată iubirea
Ivită în mine cu zâmbete noi.

Nălucă rămasă din inimă tânără,
Aleargă prin vise târziu...
O prind de o urmă de pas,
De surâs sau de umbră.
Apoi când s-a dus nu mai sunt, nu mai ştiu
Despre inimă, pe unde-a rămas.

Restaurarea ei ar fi pricepere fină,
Iar a iubirii aproape c-ar fi vină
După ce am lăsat-o căzută-n praf, la colţ de drum.
Am ars şi-am scuturat-o blând şi s-a dus... scrum
Din trăiri (nu numai emoţie, ci şi viaţă).
Am renunţat într-o zi, mi se umpluse visul cu gheaţă.
Nu-s totuşi fără nicio speranţă
Înţepenită într-o eră glaciară
Fiindcă am construit din iubiri
Trecute şi oarecum terminate
Iglu pentru adăpostiri
Repezi de singurătate
Şi plănuiesc, în noaptea polară
Să îl transport mai spre sud.
Deja la picioare simt că e ud
Iar pe deasupra se strecoară
O rază solară.
Am să caut un muzeograf sau un arheolog
Şi am să-l rog
Să mă înveţe să modelez din lut
Părţile lipsă din plafonul de gheaţă
Şi din fiecare sărut
Dispărut, apărut, recunoscut
Când mi se făce iarăşi de viaţă.

Privesc de-o vreme spre zarea sângerie
În care s-a pierdut lumina la apus.
Deasupra tâmplei, semn că încă-s vie,
Răsare gând, întotdeauna nesupus.
Văpăile lui cred c-au înroşit şi cerul
Când am deschis uşiţa la visare.
Dacă îmi este... acesta e secretul
Ce se dezleagă dincolo de zare.
Dar n-aş schimba culori adevărate
Cu altele măiastre, rupte din curcubeu
Şi, chiar dacă la urmă cenuşa-mi cade şoapte,
Ştiu că am fost aceeaşi mereu şi numai eu.

Nu pomenesc de tristeţe şi moarte
Cât încă-s pe scenă jucându-mi misterul.
Surâsul mi-l ţin în privire şi-n toate
Cuvintele... şi încerc să înfrâng efemerul.
(2012)

SimonaR, psi, almanahe, NG's dialog

sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Gând înghesuit

Şaptesprezece
silabe în trei rânduri:
gând înghesuit.

Nu e niciun semn
pe drumul primejdios
spre mine însămi.

Realitate
uşor falsificată:
motiv pentru vers.

Identitate-i
aproape: libertate
şi demnitate

S-a încoronat
rege peste secole
iubirea ca ţel.
(2012)

Gânduri artistic îmbrăcate
sau tot atâta de concis
în vorbele lor sigilate,
la psi şi astăzi s-au înscris.

vineri, 2 noiembrie 2012

Vindecare

Când casa-i templu ridicat cu fală
Şi închinat averii, coclindu-se-n spoială,
Când se sculptează-n lutul moale-n nemişcare
Statui ce se pretind nemuritoare,
Când stau puse la zid cu mâinile întinse
A îndurare neîntinate vise
Amar e gustul şi uscată-i floarea,
Vântul e vânăt şi încruntată zarea.

Bolnav de dor, ai murit în minciună.
Zăcând de speranţă, vândut-ai la piaţă
Timp strămutat dintr-al tău ce va fi.
Plătit-ai cu aur pentru vânt ori furtună.
Ţi-au prins mâini şi glezne cu fire de aţă,
Tăind pân’la os miez fierbinte de zi.
Fugit în lume sau, poate, în lună,
Pe porţile nopţii, dezlegând fir de viaţă,
Tăcere de piatră sculptată-ţi muri.
Şi nu în uitare, când s-a spart şi în dună
De fine nisipuri s-a frânt şi în ceaţă
De fete morgane devenite stafii.
Apoi în deşert a plouat vreme bună,
Cuvinte crescând. Iar din zări, dimineaţă,
Veni zvon că ele vor mereu-înflori.

Dacă plecând, minciuna lăsat-ai în praful din drum,
Să nu-ţi atingă cerul, să nu ţi-l facă scrum,
Dacă ţi-ai pus nădejdea în cuvântul izvorât din gândul pur
Şi-ţi tai din adevăr adevărat contur,
Pe cerul tău, călătorind hai-hui,
În loc de nori ai învăţat să pui
Fuioare limpezi, albastre de idee
Legate sincer cu curmeie
De câte un surâs venit de peste zare
Când plouă cu blândeţe din fuioare.

Se dăruie din gândurile tale
Şi se înşiră albele cuvinte
Şi curg ca râul ori cascada ce prăvale
Noi înţelesuri în fuior de minte.

Apoi, ca să te scoli într-o lume mai bună
Împarţi zâmbete puzderie şi nu încruntări,
Şi eşti avarul care adună
Visele lumii – atâtea mirări –
Şi faci lege înţeleaptă că are dreptul la zbor
Fiecare vis şi fiecare dor
Până când lumea îţi întoarce şi celălalt obraz,
Cel care n-a cunoscut palmă, ruşine şi necaz
Şi n-a crăpat cum poate-n fiecare zi
Ţi s-a fisurat inima… că tot ai învăţat a petici
Visele lumii cu surâsul şi cu vorba blândă
Fiindcă ştii că lumea e mereu flămândă.
(2012)

psi, Vero, almanahe dialog

joi, 1 noiembrie 2012

Altfel de foc şi altfel de zăpadă

Frunze cu viţe de rugină
sau viţele din focul rece
care se joacă şi petrece
în codrii, tânguindu-şi vină
că n-au ştiut cum să îşi poarte
podoaba verde mai departe
şi-n locul ei au pe crengi stele,
s-au pomenit din nou pictate,
pastel aprins în acuarele
sau scris în vorbe descântate.
Focul pădurii-i încântare
pentru privire, al meu doare.

Aş arde-n focul toamnei mele
durerile, chiar dacă ele
ni-s împărţite.Adu-mi-le pe toate!
Le vom aprinde rugul de ramuri despuiate
şi vom stârni nemaivăzută vâlvătaie.
Apoi lumina flăcărilor va lumina-n odaie
şi peste iarnă, pân'la primăvară.
Şi, poate, nici îngheţul nu are să ne doară,
fiindcă ne va ţine de zâmbet şi de vânt
flacăra prinsă astăzi în cuvânt.

Să fie toamna blândă şi lungă,
iarna să vină mai pieziş,
să lunece pe gheaţă-ntr-o dungă,
să ningă pe furiş,
să fie ploi, să nu ne fie ger,
să scape câte-un mugur
ţintind sus, către cer,
iar cerul să nu ne fie sur,
ci numai din înalt şi numai din azur.

Să se petreacă desfrunzirile până la miez,
miezul din ramuri rămase fără de culoare
prin care seva-i totdeauna crez
în adevăruri sigure şi viitoare.

Vor lua lumea în grijă apoi ploaia şi vântul
curăţând-o cu zel, împrospătând straşnic pământul
cu strat nou, putrezind frunze şi alte regrete.
N-ai ghici niciodată ce multe secrete
curg în pământ, se topesc, se consumă
şi apoi parcă nu-s, chiar de fost-au o sumă.
Mai târziu prin zăpadă, lacrimi pure îngheaţă.
Le-am găsit pe pervaz şi-ntr-a ochilor ceaţă
când cânta o vioară, undeva, lângă piaţă.

La piaţă, vioara şi lacrima pură
au acelaşi preţ şi aceeaşi măsură.
După ce le-au pierdut pe-amândouă
ori le-au lăsat de bună voie, ca pe rouă,
visătorii şi-au făcut trecători
din toamnă prin munţi,
s-au ascuns deasupra de nori,
şi-au croit peste văile iernii punţi
şi uşori la uşi şi ferestre
către tărâmuri nu prea terestre...
Acolo era un fel de zăpadă, dar nu era rece,
ci imaculată ca gândul bun când prin inimă-ţi trece.
(2012)

Irealia, Lolita, Vero, almanahe, psi dialog

miercuri, 31 octombrie 2012

Răscruce

Durere din dor
tace în resemnare:
cruce pentru drum.
(2012)

drugwash dialog

marți, 30 octombrie 2012

Pereţi

Pereţii înconjoară fiinţe ce respiră
prin geamuri porţi de zare şi nori ce se deşiră.
Le prind în colţul drept care îi defineşte
şi-ncearcă să le strâmbe pe forma lor, fireşte.

Fiinţe ce au colţuri şi uşile închise
pereţii le sugrumă, le arestează vise,
le prind în pioneze, afişe colorate
care apoi se rup, se prăfuiesc şi, poate,

căzând pe duşumele, se scurg prin crăpături.
Cine-ar avea nevoie de astfel de picturi
prea vechi, nerealiste, ieşite din poveşti
în care nu mai crezi de-ai apucat să creşti?

Cui să îi trebuiască fantasme pe pereţi,
cai verzi care aleargă când tu abia înveţi
să îţi ridici piciorul pentru un pas spre uşă
şi-ţi cauţi drumul scris în propria cenuşă?

Pereţii înconjoară şi spaime ţin afară,
apără când lumina se-aprinde şi măsoară
la fel şi în privire senin ca ziua mare.
Pereţii au prin colţuri aprinse felinare.

Pereţii au în ei prin var sau prin tapet
rămase amintiri, pete de spermanţet,
memorie externă cu poze atârnate
numai în minte, poate, sau toate-adevărate.

Pereţii ne despart şi nu-i în ei spărtură,
iar broasca de la uşă şi-a-nfipt cheia în ură
şi s-a blocat de tot şi nici din balamale
nu poţi uşa s-o smulgi şi s-o arunci din cale.

Pereţii ne adună, ne leagă împreună,
ca adăposturi tari pentru iubire bună.
Zidesc şi fericirea, şi grijă, şi necaz
între pătratul lor lipsit de orice haz.

Pereţii sunt mereu ai cui îi inventează.
Poţi să renunţi la ei cu inima vitează.
Şi cel care cutează pereţii să-şi dărâme
visul ca să-şi clădească din tristele fărâme

în altă formă nouă şi mult mai potrivită
cu colţuri rotunjite, inima nezdrobită,
îşi face altă casă care cuprinde zarea
şi nicicând nu-i ajunge, cu toată depărtarea.
(2012)

luni, 29 octombrie 2012

Drumul gândurilor

Cine spune că gândurile au un drum?
Păienjeniş, ţesută pânză, fum
şi scrum
şi uneori fuior din care se deşiră nori…
sau sfori
cu care legi,
culegi, alegi,
prinzi crengi
sau rădăcini,
apoi tulpini
sau invers.
Cine ştie ce cuvânt a fost întâi în vers
când am uitat şi eu?
Eu, care le învârt mereu.
Un fus, un ceas
fără popas,
că noaptea, dacă dorm, şi-n somn visez
şi ţes pe pânza ecosez.
Şi cine spune că au drumurile gând?
Ele străbat tăind, tăcând
felii de loc, felii de viaţă
felii de inimă nehotărâtă, ceaţă…
Şi dacă gândurile nu au drum
şi drumurile-s fără gând
de ce la fel se întretaie desenând
din linii drepte stele ca şi cum
în intersecţii s-ar aprinde felinare,
lampadare
şi altele la fel de clare
lumini,
să ardă încâlciţii mărăcini
şi spini?
Desţelenire liniară
sau stelară
şi înăuntru, şi afară.
(2012)

Drumuri de gând sau drumuri în reţea
(ca-n spider web - adicătelea)

s-au desenat în clubul psi cu forma lor de stea:

duminică, 28 octombrie 2012

Mirare

E mereu mirare în vers când se zămisleşte
şi e freamăt în linişte - ţârâitul de greier.
Scara urcă puţin către cer, dar creşte
adânc în pământul din care răsar, în care cutreier.

Fereastra e locul cu vise care aşteaptă
(fereastra tăiată în zare, vopsită cu rubin).
Nu urcă pe scară, nici nu coboară vreo treaptă.
şi se măsoară în timp, în dor, în aripă şi în suspin.

Ieri mi-a fost mugur, azi sunt o idee mai mult.
Mâine voi fi încă, voi fi, poate, tumult.
Pe urmă o clipă va lipsi dintr-o toamnă, târziu...
Rămâne mirarea cu care-am pornit... un vers viu.
(2012)

psi dialog

sâmbătă, 27 octombrie 2012

Timp fericit

Timp fericit e-acela în care-i doar plăcere
Şi numai bucurie din spiritul deschis.
Ochii-s închişi şi gura-i păstrată în tăcere
Când înapoia lor, ascuns, se naşte vis.

Liniştea mângâie cu palma-i mătăsoasă,
Nu taie-aşa cum face cea scursă din mânie,
Şi-ascult în minte cum o voce şoptită şi frumoasă
Gânduri şi doruri leagă în dulce armonie.

Nu-i greu să mă cuprind în cântec dinăuntru
Când vreau să-l dezvelesc din coaja lui albastră
Şi să îl las să plece cu mine-n el căci pentru
Cei ce-afectuoşi ascultă-i colindă la fereastră.

Sugestie de sunet, fărâmă dintr-un gând,
Un vers sau o poveste din care exprimată
E umbra unei lacrimi şi nici n-o vezi căzând,
Ci doar o simţi sau o ghiceşti curgând, sărată.

Dar dacă se întâmplă ca împrejur să-mi fie
Conflict ori abundenţă de griji fără hotar,
Soluţiile lor nu se-aştern cu pixul pe hârtie,
Căci vorba fără faptă e veşnic în zadar.

Timp fericit rămâne atuncea prea puţin
Sau mai sărac c-un zbor ori numai c-o aripă
Şi-l fur de unde nu-i şi îl respir mai plin,
Cu-atâta mai adânc cu cât se scurge clipă după clipă.
(2012)

În timpul lor cel fericit 
Au povestit şi au împărtăşit:
psi, Irealia, Grişka, Scorpio, dordefemeie, almanahe, dagatha

luni, 22 octombrie 2012

Elefantasme

Elefantasmă-i astăzi dorinţa mea de-a scrie,
Indiferent de-i proză sau de-i poezie.
Elefantasmă-i şi ideea c-aş putea
Să nu simt aerul în gât ca rumeguş, ci ca pe catifea.
Elefantasmă-i că m-aş aduna pe lanţul de idei
Şi le-aş lăsa să curgă clar pe foaie, din condei.
Elefantasmă-ar fi ca nasul să nu-l cred
Că-i trompa înfundată-al ăstui patruped.
Elefantasmă-i că m-ar vizita metafora şi rima...
Pe-a doua tot am prins-o, dar nicidecum pe prima.
Elefantasmă-ar fi să nu-mi ia foc plămânii şi o nară
Şi respiraţia să-mi fie de-aceea mai uşoară.
Elefantasmă mi-ar fi fost prezenţa pe blog în ultimele zile
Am tras cu ochiul, doar atât, şi-am înghiţit pastile.
Elefantasma cea mai mare dintre toate
Ar fi să-mi treacă gripa într-o clipă. Aşa că... sănătate!
(2012)

Elefantasme mult mai inspirate
Găsiţi la cei pe care-i înşir de-aicea mai departe:
psi, almanahe, Scorpio, Dictatura justiţiei, incognito, Mariana

sâmbătă, 20 octombrie 2012

Un octopod

Un tânăr octopod cu aspiraţii mari,
Abia ieşit din timpul lui soludic,
Cu sarece tentaculare, invidiat de-avari,
Că strălucirea lor o expunea impudic,
Îşi aşternuse viitorul pe fundul de ocean:
Un manechin plin de succes şi norocos la ban.

Fiind dotat de la natură, că doar e octopod,
Va prezenta pantofi, sandale şi cizme simultan.
Dar trebuia să-şi caute cizmar cu calanod
Pentru-ncâlceala-i de picioare, vestită în ocean
Şi să-şi aleagă ţelin cu repede-mplinire
Căci un clarid ameninţa pe-obrazul lui subţire.

Şi l-a găsit într-un tufalnic, ascuns, pe domnul crab
Cu-n rosuar de resturi alimentar-acvatice în jur
Cu amarcuş din cel mai scump, adevărat nabab.
Îl folosea în fel şi chip, şi vârful lui cel dur,
Şi firele elastice, întinse, un instrument pistatic
Cu care-a săvârşit minuni cizmarul subcavatic.

Purtându-şi cei mai noi pantofi, pe podium când s-ajungă,
Veridicat cu semeţie în marile trecercuri,
A fost de peştii mai mărunţi împins cam într-o dungă,
Ei adunându-se-ntr-un banc… fără pantofi cu flecuri.
În hohotele lor de râs, cu coada exprimate
Inocentima i-a scăzut, lovit crud pe la spate.
(2012)

Alte duzineli năstruşnice: psi, almanahe, virusverbalis, Scorpio

joi, 18 octombrie 2012

Rubin

Pădurea nu mi-e toamnă, rubinul ei înseamnă
nu moarte, ci văpăi în dans care îndeamnă
la plinul din trăire, la adevăr aprins.
Pădurea dinăuntru, pădurea dinafară...
incendiul deodată în ele s-a întins
şi s-a suit şi la apus, pe scară.

Paşi liniştiţi străbat pădurea
aprinsă. Rubinul se pierde în afară,
murmur şoptit. Neliniştea
curge în stropi pe strune limpezi de chitară,
şi se adună în căuş, în pietrele zidite-ale fântânii,
ca să îmi spăl cu clarul lui o cută de pe frunte,
când îmi petrec linia vieţii de pe faţa mâinii
pe încruntarea ce făcuse-ntre sprâncene punte
sau ca s-amestec pe furiş un bob de rouă de pe gene
în limpedele ei, bătând din pleoape-alene.

Se limpeziră gânduri. Fântâna e oglindă
în mijlocul pădurii, în poiană.
Cuvintele se urcă în căuş de palme către gură
şi către frunte. Setea e avană
şi ele-o potolesc şi-nvaţă să se prindă
pe fiecare gând, să-i dea dreaptă măsură.
(2012)

SimonaR, drugwash dialog

miercuri, 17 octombrie 2012

Paiaţă

Literele lui curse din nori, cerneală,
Se tipăreau direct pe minţi, prin ochi, cu fulger simplu.
Erau atât de vechi, că nu se învăţau la şcoală.
Arheologii le găsiseră săpate într-un templu:
Un deal în semicerc tăiat în trepte drepte
Înconjurând altarul - un cerc neted ca-n palmă.
Acolo, hohote de râs şi plâns răsună şi ne cheamă
Să ascultăm cum plouă cerneala cuvinte înţelepte
Şi, cu împreunări de palme repetate, cu ecou în zări,
Să râdem şi să plângem umile închinări.

Atât de multe măşti a modelat,
Iar faţa lui s-a modelat pe ele,
Că sufletul lui fost-a şi el înşelat
Şi i s-a decorat cu stele.
Apoi stelele i-au răsărit pe faţă
Şi nimeni n-a crezut, şi l-au făcut: "Paiaţă!"
De-aceea pe sub mască are zâmbetul amar,
Dar cei care-au strigat n-au urmăde habar
Că sufletul îl are inundat de har...
Chiar dacă poleiala nu-i aur sau argint
Peste coroana de carton şi nestematele-s din sticlă colorată
Surâsul lui e mai de preţ decât cel mai duios alint,
Iar inima-i... Ea e adevărata nestemată.

Apoi cortina cade şi gândul e acrobaţie
Spectacolul de-o viaţă-i aproape de final,
Şi-atunci mai face înc-o dată ce l-a ţinut, ce ştie:
Din vorbe şi din gesturi un ultim salt... mortal.

Cuvintele i-au curs demult
Pe câte-o vale fiecare,
Învolburate de tumult.
Şi le-am săpat pe-obraz cărare,
Către-amintire într-un iaz
Către simţire într-o mare
Cu luciul viu, cu valul treaz
Să ţină înţeles în ape clare.
(2012)

Irealia, almanahe, psi, Scorpio dialog

luni, 15 octombrie 2012

Timpul iubirii

În prima zi, ochii ţintindu-i spre lumină,
I-a apărut o umbră, o desluşire fină
A unui chip care-a prins glas şi nu-i necunoscut.
E glasul unde e acasă din timpul ce-a trecut.

Copilului i-e drag de braţul ce-l cuprinde.
Iubirea cea mai pură în inimă-i se prinde
Cu toţi cârceii şi i se încâlcesc deplin
Fără să ştie de minciună şi venin.

Nu-i loc de îndoială, nu-i vreme de sfârşit.
Iubirea de copil e semn spre infinit
Fiindcă lui nu i s-a istovit nimic
Din Universul mare şi nici din cel mai mic.

Apoi, ca în poveste, copilul creşte mare:
O Cosânzeană  sau un Făt-Frumos cu visul către zare.
Iubirea izbucneşte din miezul lor cu dor
Curat ca apa limpede din cel mai pur izvor.

E timpul lor să afle că basmul se termină
În multe feluri. Unele au lumină
Şi "Au trăit frumos până la bătrâneţe".
Din altele se află şi altfel de poveţe...

Iubirea are zbor, are şi lacrimi grele,
Amarul din durere şi joc nebun de iele,
Dar toate trec şi-n urmă rămâne o speranţă:
Din pânza de paianjen, cea mai subţire aţă.

Şi nici nu trebuie mai mult, fiindcă iar răsare
La orizont iubirea cu vremea-i schimbătoare.
Apoi din ea cresc ziduri şi se înalţă casă.
Privim zâmbind prin geamuri la dragostea frumoasă

Când braţe de părinţi ajung să ocrotească
Un chip plăpând, un suflet ce trebuie să crească.
Timpul iubirii nu începe, nu se termină şi nici nu se preface.
Iubirea-i împlinită dacă iubeşti în pace.
(2012)

Campania "COPIII FĂRĂ ETICHETE" a celor de la SALVAŢI COPIII urmăreşte conştientizarea violenţei împotriva copiilor din societatea românească, generarea unei schimbări de atitudine faţă de această violenţă, precum şi generarea unei schimbări de paradigmă în educaţia copiilor, prin: înlocuirea practicilor violente cu metode educaţionale pozitive, respectarea copilului în locul umilirii lui, renunţarea la indiferenţă şi acceptare faţă de violenţa împotriva copiilor. Cristian China-Birta, blogger la chinezu.eu, este Ambasadorul Campaniei ”Copiii fără etichete”. El şi-a asumat, împreună cu Blogal Initiative, mobilizarea bloggerilor pentru ca aceştia să combată pe blogurile lor violenţa împotriva copiilor.

Timpul iubirii lor ni-i povestit şi nouă
Cu vorbe proaspete ca boabele de rouă:
psi, almanahe, Scorpio, dordefemeie, Dictatura justiţiei, incognito

sâmbătă, 13 octombrie 2012

Toleranţă

Primul aruncă piatra. Al doilea cu cuvântul
Taie profund în carnea oricărui sentiment.
Ai vrea să te înghită de tot, pe loc, pământul
Când ţi se dă sentinţa, aproape indecent.

Nu eşti trimis departe, în închisoare sumbră
Să îţi frămânţi acolo un timp prea preţios,
Ci eşti lăsat alături, un fel sărac de umbră,
Inferior, neînţeles şi cu tiparul ros.

Ai vrea să fii cu ceilalţi, o parte din întreg,
Să-ţi fie compania dorită, aşteptată
Dar vezi în ochii lor că nu te înţeleg,
Pe drumuri separate merg şi bat la altă poartă.

Ai vrea să strigi din toţi rărunchii după ajutor,
Să strigi aşa de tare, ca surzii să audă,
Să iei ca bază toleranţa, să le fii profesor
Ca să explici că mintea nu ţi-a fost zăludă,

Că poţi să fii mai altfel şi fără să fii rău,
Că dacă nu stai drepţi, atent aliniat
Nu-i ca să caşte pământul pentru tine hău
Ci, fără teamă şi regret, să spui ce ţi-e adevărat.
(2012)

Dintre atâţia oameni cât ţine pe întindere pământul,
călătorind prin viaţă,  găseşti pe cineva să înţeleagă,
să-l simţi alături cu inima, cu dorul şi cu gândul
unei prietenii cu acceptare-ntreagă: 
psi, almanahe, Arcon, Some Words, Scorpio, virusverbalis, Irealia, cammely, dor

vineri, 12 octombrie 2012

Singurătate

Mi-a fost, cândva, iubirea o frunză îngheţată
pe ramul de copac, uitată de cădere.
Dar uite, dup-un timp, îmi fuse retezată
cu totul creanga uscată de tăcere.

Acum, pe semnul vechi mi s-au ivit lăstari...
Surâd pe-o amintire şi, uneori, o întrebare
cu vag ecou răsună spre depărtări prea mari
ca să primesc răspuns, peste atâta zare.

Dacă se-ntorce totuşi, aproape
mi se preling pe pleoape
cuvinte de demult.
Aş sta să le ascult

cum curg. De două ori.
Dar nu mai pot fiindcă nori
să cearnă din vorbele acelea nu mai sunt.
Au tot plouat şi s-au făcut pământ.

Deasupra au crescut petale ofilite,
tăceri neistovite cu spini înfipţi în palmă
în loc de mângâiere.
Spinii se smulg cu îndurare calmă.

Se sparge-n cioburi cea mai grea tăcere
şi, poate, flori răsar şi-n arşiţi nesfârşite,
firesc venite după ploi
când norii se împart la doi.

Căci, dintre toate câte sunt pe lume, infinit
e timpul şi bate pentru fiecare
în ritmul blând ce poate fi simţit
dacă te-atingi pe piept, în stânga... acolo unde doare.

Şi e viclean şi-adună inimi rătăcite,
şi le îmbată, le împrăştie în viitor,
puţin zgâriate, puţin peticite
şi le struneşte pentru încă un dor.

Dar i s-a ros şi veşniciei marmura sub paşi,
iar strunele, ciupite de timp, de-o vreme se subţie...
În loc, mângâieri amintesc de mustul pe care îl laşi
să se îmbete în vin - metamorfoză obişnuită şi vie.

Cu întâmplarea coaptă, chiar rumenă de-acum
şi cu ulciorul plin de tot trecutul şi de scrum,
având încă, ascunse dedesubt, urme de jar,
am cunoscut-o şi n-am înşelat-o la cântar.

Fiindcă-i dor în plus, neîmplinit şi căutând neîmplinirea.
E unde scrumul risipit se leagă şi-şi renaşte firea.
E adevărul fără fard prin care numai eu dau iama.
E cântecul în care ard fără s-arăt vreodată flama.
(2012)

Dor, SimonaR, Nymphetamine, Dragoş dialog

joi, 11 octombrie 2012

Ţi-e sufletul furtună şi dragostea prăpăd

I s-a întâmplat să calce pe bec,
mai demult, când umbla desculţă pe plafon.
Sângele a lăsat nişte pete roşii pe unde trec
amintiri în picaj pe lângă neon.
(A schimbat becul ca să-l vadă mai bine,
ca pe pragul de sus... fiindcă acum plafonul n-o mai ţine.)
I-a rămas ciobul înfipt în călcâi.
Semnul nu se mai vede, dar doare ca-n ziua dintâi.

Pe urmă a citit într-o carte
că ciobul fusese cândva sărut şi ispită,
că printre toate resturile acelea de sticlă sparte
ar fi trebuit să caute călcătura uşor ocolită,
s-aştearnă culcuş în talpă, in arcul ei,
în care să-l ocrotească pe sărut cu scântei.

Scria acolo şi despre el, că se temea
că ea nu va şchiopăta după sărut.
Ea ar mai fi putut aştepta
înainte să se îmbolnăvească de şchiopătare, acut,
sau ar fi putut să simtă sărutul ciob
dacă era capcană ca s-o ademenească rob.
La feminin, la rob se spune roabă
şi-i o unealtă de folos la treabă.

Ea, supusă din dragoste şi inocentă,
crezând că-aşa-i perseverentă
în sentiment, cărase multe, lăsase multe şi uitase
unde-ajunsese şi de unde plecase.
Se gândea de-o vreme numai la ciobul de bec, la lumina lui stinsă,
fiindcă, strivind un sărut, îi fusese prinsă
în flagrant delict inima şi condamnată pentru vină.
Uitase că el, sărutând-o, i-a promis c-are s-o facă regină.

În oglindă se vedea roabă şi şchiopăta. Târâia un picior.
Îşi căra inima greu, ca pe un ulcior
în care-şi adunase cu sârg toată viaţa.
Şi tot mai zâmbea când venea dimineaţa,
când ochii lui păreau să o vadă altfel decât oglinda ei mincinoasă.
Ochii lui îi spuneau că-i încă frumoasă.

A tras linie şi s-a socotit:
rid cu rid, câte erau de la surâs şi câte de la încruntare.
Sigur că se încrunta, călcâiul o doare!
Avea în dotare o mască zâmbitoare,
dar numărase şi mii de surâsuri adevărate
şi nici nu le găsise încă pe toate.

Oglinda nu minţise prea mult, voia s-o ajute la evaluare,
la concluzii pentru hotărâri şi acţiuni viitoare
şi îi striga prin ochii ce-o priveau de pe cealaltă parte,
pe care de-o vreme nu-i mai băgase în seamă,
strigăt mut de dinainte de moarte
(de moartea sărutului, moment în care se umpluse de teamă):

"Întoarce-te, femeie, întoarce-te pe dos
şi scoate la iveală ce ai tu mai frumos!
Chiar dacă ai în jur ochi răi, ce nu te văd
ţi-e sufletul furtună şi dragostea prăpăd."
(2012)

Almanahe dialog

miercuri, 10 octombrie 2012

Doamnă, flacără de toamnă

Desfrunzire de idei,
Ochii minţii cu scântei,
Tot prin ramuri de gând des
În păduri cu înţeles.

Desfrunzire de cuvinte
Ca să te aduci aminte,
Suflet mândru de femeie
Fără lacăt, fără cheie
Când Ea urcă în idee.

Desfrunzire ca un joc,
Joacă limbile de foc,
Jocului îi porţi noroc.
Chiar cu zborul efemer
Frunzele crestează cer.

Desfrunzire de pasiune
Într-a inimii genune
Arde aprig ca o toamnă
Aprinsă de tine, Doamnă!
(2012)

La mulţi ani, Almanahe!


marți, 9 octombrie 2012

Sub pleoapă

Te-am cuprins cu braţul, cu gândul...
Nu cred că erai tu, cugetul frământându-l.
Eram eu, rătăcind într-o poveste neîntâmplată
Ascunsă sub pleoapă, de tine, în noaptea-nstelată.

Stai în cuprinsul meu şi nu ştii că îmi eşti...
Dacă ţi-aş spune, mi-ai răspunde într-o doară: "Poveşti!"
Uneori te pierd în întuneric şi devii transparent,
Mă tem să nu te uit, dispărut permanent.

Te-am decorat sub pleoapă cu un zâmbet în plus,
Un dram de răbdare şi dor făr' apus,
Ţi-am şters cu radiera puţin din încruntare,
Câteva riduri mai vechi şi-o vorbă ce doare.

Aşa te-am desenat: un fel de ideal,
Nu chiar ficţiune pură, mai ai ceva real...
Dar mi te faci senin când mi te scurgi prin gând.
Ţi-aştern paşii pe pernă şi te ascult. Trecând.

Apoi se face noapte sub pleoapă şi cad stele.
Paşii au ritmul lor, ritmul tăcerii mele.
Cad, picură în somn ca boabele de rouă
Pe frunza mea de pleoapă, cea veche şi cea nouă.
(2012)