sâmbătă, 29 septembrie 2012

Haiku-cerc

Modul în care
se închide-n tipare
nu-l face model.

Tipare roase
de neliniştea clipei
destramă veşmânt.

Neliniştea e
ivirea gândului din
inconştienţă.

Inconştienţa:
împrejurările-i sunt
din gând prea senin.

Împrejurări_le
ascund faţa măreaţă
mărunte riduri.

Măreaţă odă
e, în rol de cerşetor,
tristă minciună.

Rol de părinte
nu se joacă în jocul
cu oamenii mici.

Oamenii surprind
reflexia gândului
celuilalt în ei.

Reflexia mea
în trecut: imagini
cu surâs pe foi.

Imagini despre
neacceptarea sorţii:
oameni cu aripi.

Neacceptarea
beznei e începutul
nedumeririi.

Începutul meu
în modul acuzativ:
mi-e de_clamat.
(2012)

Au mai scris aceeaşi duzină: psi, almanahe, Irealia, Some Words, virusvrebalis, Scorpio, Dictatura justiţiei, Vero, dor
Ce este haiku-cercul am aflat de la tibi.

joi, 27 septembrie 2012

Împreună

Cu aripile scrum şi zborul retezat,
(Furtuna ni l-a smuls şi ni l-a îngropat)
Cu cicatrici rămase pe-acolo-n loc de zbor,
Privind la sentimente ce dor atunci când mor
Ne luăm inima-n dinţi plecând în viitor.

Când vântul ne desface umbrelele de păpădie
Urcăm pe cer, ne ţinem de-o sămânţă agăţaţi.
Chiar dacă ni se risipeşte zborul pe câmpie
Şi vântul ce ne poartă ne seamănă aiurea
Şi nu ne mai găsim, c-am fost împrăştiaţi,
Vom încolţi sămânţa. Aceasta ni-i menirea…

Ne poartă vântul, ne adună, ne împarte,
Ne spulberă o clipă, ne duce mai departe,
Ne leagă din destine, alături, mulţime de fuioare,
De apărem ca norii , plutiri de gând, uşoare,
Plutiri ce ameţesc cu rouă de beţie.
Iar norii, noi ştim bine, atunci când se îmbată,
Pot ca să fie blânzi, pufoşi, rupţi molatic din vată
Sau mânioşi pe destin şi negri de furie...
Mă tem ca să-i îmbăt, să văd ce va să fie!

În zborul nou uităm c-a fost furtună
Şi căutăm din când în când atât de sus
Că trecem cu visările de lună
Şi ne trezesc din vis lumini de după-apus.
Unul de-ar fi ca suflul către stele
Şi celălalt balansul spre pământ,
Unul nebun de ploaie şi de iele,
Altul înfipt în gând luând avânt,
Ca să se nască o idee din sămânţă
Şi-apoi un arbore cu cânt
Ne prindem nu de mână, fiinţă cu fiinţă,
Ci, cum făcut-am lege-acum şi-aici,
Înşiruind pe pagini semne negre, mici,
Ne ţinem împreună de-un cuvânt.
(2012)

SimonaR-almanahe-dialog

miercuri, 26 septembrie 2012

Arzi în tăcere

Spui că de-un timp arzi în tăcere
Şi că emoţiilor li se frânse graiul,
Spui că tăcerea ţi s-a făcut durere
Şi că îţi cotropeşte traiul,
Spui că te-a năpădit un gând
Şi şi-a întins pe toate stăpânirea
Şi pare că sub umbra lui, curând,
N-ai să te regăseşti, nici tu, nici firea.

Spui că de-un timp ţi s-a făcut de toamnă,
Deplină ardere sub ploi,
Fiori îţi trec prin degete, prin palmă
Când arbori vechi despoi şi îi laşi goi,
Goi şi de frunze şi goi de culoare,
Cum ramuri triste îşi îndoaie
În închinări nu către soare,
Ci-n vânt şi nesfârşită ploaie.

Dar ştii că niciun gând nu-i veşnic,
Aşa cum toamna vine şi se duce,
Cu un surâs strălucitor, temeinic
Poţi să-l arunci pe drumuri la răscruce,
Să-l laşi să se topească în nimic,
Să se amestece cu ploaia sau cu drumul,
Un fir de praf din ce în ce mai mic,
Cum ai strivit sub talpă cu duiumul.

Arde în toamnă, cu frunzele, tăcerea
Sau lasă ploile s-o spele de pe gând,
Apoi, zăpezile să-ţi cotropească vrerea
Cu toată puritatea albului râzând.
Iar când în primăvară învierea
Va înverzi prin ramuri şi-n cuvânt
Să hohoteşti în bucurie, iar tăcerea
Să crescă florile schimbându-se cânt.
(2012)

psi-dialog

marți, 25 septembrie 2012

Prea devreme...

Prea devreme-i pentru negrul mormânt!
Doar un vis care moare, dintre câte mai sunt
Nu-i de-ajuns, iar speranţa-i oriunde peste pământ...
Are aripi şi zbor, dor de cer şi de cânt.

Soarele încă-i cald, îngerii toţi încă-s vii,
Chiar şi ţipătul mut se sfârşeşte-ntr-o zi,
Lutul trupului ars aripi creşte din nou,
Iar cuvântul se-aude şi nu-i doar ecou.

Încă ai, şi mai mult decât speri,
Viitorul senin şi uitare de ieri.
Dacă azi ţi se pare că-i totul pierdut
În vârtej de-ntâmplări care mult au durut,
După colţ sau pe-un drum pe care nu l-ai aflat
Te aşteaptă un zâmbet... unul adevărat.
(2012)

Din dialoguri pe alte bloguri... 

luni, 24 septembrie 2012

Durerea unui gând

Durerea unui gând se ghemuieşte în privire
Şi pare-aşa măruntă, înfiptă doar în ochii trişti...
Dar arde sub cenuşă de pleoape, mocnit, fără oprire,
Şi-i strigăt mut. Pe dinăuntru răsună-asurzitor,
Împrăştiat în tot ce-ţi spune că exişti,
Neauzit de nimeni şi nici simţit de ceilalţi, măcar fior uşor.

Durerea unui gând dispare numai în uitare...
Dar gândul, dacă doare, doare-atât de tare
Că nu-l mai poţi uita şi-l ţii ascuns sub scrum.
De câte ori, umblând pe drum,
Se înteţeşte vântul şi spulberă cenuşa,
Durerii iar i se deschide uşa,
Iar flăcările se înteţesc şi ele şi adună
Scânteie de la alte întâmplări şi de la mătrăgună.

Se-adună lacrimile în pahare
Unele-s limpezi, altele sângerii.
Se strânge, din nespuse vorbe, mare
De gânduri ce respiră, vii
Şi înotând în nepăsare.

Se sapă şanţuri pentru lacrimi şi-n cuvinte,
Patimi purtate blând, cuminte,
Fără ecou şi ele, căci, pe dinafară,
Nimeni nu-ţi ştie iadul care te împresoară.

Durerea unui gând ca orice flacără se stinge
Numai când apa o atinge:

Apă vie din izvoare,
Mângâiere cu răcoare
Din căuş de palmă blândă.
Apa moartă nu ajută.
Lacrima neîncepută,
Cursă fluvii peste vale
Pe obraz îşi sapă cale
Şi nu poate să ascundă
Jarul sub pleoape închise,
Aprig strânse şi încinse.


Se-aşază iarăşi scrumul pe durere şi, târziu,
Din jar mocnit se mai ridică doar un fir subţire
Ce-abia dacă mai pare viu
Din fumul albăstrui, în neştiută risipire.

În marea lacrimilor tale,
Furtună, s-au învolburat durerile aprinse.
Tu-ţi bei amarul rubiniu din cioburi de pocale -
Pocale ce-au ţinut odată vise.
Iar fumul amintirilor ce dor, ca pe otrava din ţigară
Îl sufli uneori prelung, gândul acela să dispară.
(2012)

Aş vrea, când voi privi în ochii lor,
Să văd doar bucurie şi niciodată gânduri care dor: psi, tibi, Dragoş, virusverbalis, dor, Dictatura justiţiei, Scorpio, almanahe, Mariana, Vero, incognito, silving


duminică, 23 septembrie 2012

Ploi cu îngeri

Norul plutea în dans, fuior de apă toarsă;
Îşi închega pământul din ploaie o mireasă.
Cu rod din pântec presăra pe toate rod:
Atâtea roade cât al stropilor norod.

Pe urmă îngerii din picăturile de apă
Curgeau în tină, se amestecau în lut
Şi alungau din el tăcerea stearpă
Şi dezlegau noroiul din pământul mut.

Îngeri bătrâni, aripile muiate-n curcubeu
Şi le spălau de glod şi le vopseau cu zare.
Noroiul lor cursese-n versul meu
Şi-n el îmi răsăriseră cuvintele vlăstare.

Cuvintele purtau în ele, din trena de mireasă,
Mărgăritare plânse uneori din nori.
Ţineau lumină şi-ntuneric în aceeaşi plasă
Şi îi legau pe boltă curcubeului culori.

Luând tot înţelesul, cât vezi cu ochii nu mai vezi,
Că-nceţoşată privirea e de lăcrămioare,
Perle de inimă când regăseşti cu dinadins ce crezi.
Or fi tot perle, ori lacrimi se-ntăresc mărgăritare?

Mărgăritarele, apoi, le-am prins la gât şirag:
La gâtul meu, la gâtul cui mi-e drag.
Le aşezarăm după înţelesuri împreună...
Le dăruiesc şi fug la somn. Visare bună!
(2012)

almanahe-dialog

sâmbătă, 22 septembrie 2012

Râzând

Ce rost avea să scrie cu peniţe de iridiu pe papirus?
Era un saltimbanc adevărat pe-a lumii scară.
Urcase treptele destinului atât de sus,
Până acolo unde-n râsete lumina se-mpresoară.

De-aceea hotărâse să adune laolaltă
Toate peniţele din lume şi să le facă creuzet
În care să topească frunzele care-au căzut râzând în baltă,
Din desfrunzire de rostire cu ecou pierdut şi desuet.

Dar din ecouri i-au rămas nervuri
Ce n-au vrut nicidecum să se topească
Şi, căutându-le, a aflat că sunt din frunze din păduri
Cu hohote de râs amare şi din iască.

Să sufle-n râsul cel topit prin tuburi
De orgi bătrâne şi solemne
N-a fost deajuns şi-a dărâmat şi nişte ziduri,
Tot de pădure, ca să facă foc de lemne.

Iar focul şi-a trosnit căldura în ironic râset,
Păstrând cadenţa vântului prin crengi de gând,
Când saltimbancul şi-a topit în creuzet
Şi lacrimile din adânc, şi sângele din inimă. Râzând.
(2012)

În creuzete de iridiu topindu-şi gândul cel adevărat şi înşirându-l fără rostire pe papirus cu peniţă din acelaşi preţios metal, în desfrunzire cu cadenţă de inimă neobosită, cu ecou cu nervuri durabile în memorie, uneori saltimbanc ironic escaladând ziduri şi dărâmând bariere, alteori trubadur visător suflând prin tuburi de nai, şi-a scris aceeaşi duzină de cuvinte după vremea dinăuntru: psi, almanahe, dor, Vero, cammely, incognito, jora, Scorpio, Irealia, virusverbalis, Dictatura justiţiei

vineri, 21 septembrie 2012

Ştii şi tu...

Ştii bine şi tu întâmplarea
Cuvântului când taie zarea,
Când taie inima, cuţit
Cu tăiş dublu, ascuţit,
Când lacrima de-acolo pleacă
Şi, nu ştiu cum, nicicând nu seacă.

Dar ştii şi cum e mângâierea
Cuvântului, alint ca mierea,
Când te îmbracă, te îmbrăţişează
Şi-n inimă cuminte se aşază.

Şi ştii şi-amarul din cuvânt...
Dar când e-amar, l-arunci în vânt
Sau îl îngropi şi-l faci pământ.
Cu greul lui cel greu să se scufunde
Şi-apoi să uiţi când l-ai găsit şi unde.
(2012)

psi-dialog

joi, 20 septembrie 2012

Zefir

Să fug de tine, să fug din mine?
Să fug de timp, când tot timp vine?
Caut lumină. Când o găsesc nu mă orbeşte.
E cum sunt zorii... lumina creşte.
Sau scade ca la asfinţit?
De-atâta fugă cred c-am obosit...

Să vin la tine, să vin în mine?
Să vin o clipă, cât ne e bine.
Caut un fulger, să mă orbească,
Să mă străbată, să mă cunoască,
Apoi să mă scufunde în întunecime,
Să scutur noaptea, ca pe-o pătură, de rime.

Să stau cu tine, să stau în mine
Atâta cât pământul ţine
La noi, la iarba semănată şi la ramuri.
Din ele ne-am făcut catarg la flamuri
Sau semne puse în unghi drept în cimitir?
Să fug, să vin, să stau? Să fiu... zefir.
(2012)

miercuri, 19 septembrie 2012

Incandescenţe (IV)

Evoluţii

Plasa lui Darwin:
alunecări în ochiuri
pentru rEVOLUŢII.

Stau pe loc. În jur
creşte iarbă, dedesubt
pământ bătucit.

Şi evoluez
din banc de peşti spre delfini,
cu salturi de grup.

Cai albi şi cai murgi:
călăresc pe ei – idei,
galopuri prelungi.

Mă gândesc acum
că a muşcat ideea,
astăzi, din mine.

S-a cristalizat,
prin concentrare la cald,
iz de creier ars...

Ce leg în cuvânt
altul dezleagă în gând
cum îi e nodul.


Vis-lumină

Aprind... În noapte
stele fac. Li-i cer nescris
un vis-lumină.

Vis în cuvinte,
torcând lumină-n rime,
se leagă cântec.

Îi ascult glasul,
cerul e mai aproape,
soare răsare.

Spirit-pom pierde
toamna o frunză. În ochi,
poate dă mugur.

Numai o dată
străbat, cânt, petrec şi trec
prin anotimpuri.

Când doare luna
o leg la cap cu stele:
Calea Lactee.

Aprind în noapte
stele făclii. Cern. E scris
un vis-lumină.


Noroc mărunţiş

Fiecare pas
e cădere în faţă,
neterminată.

Ai prins în palmă
anagramă de viaţă
şi arunci zaruri.

Porţi în casă
buzunare largi să ţii
noroc mărunţiş.

S-au scorojit uşi
de prea deasă trecere
prin speranţa lor.

Periferia-i
tot centru. Întunecat
de con de umbră.

Luminează blând
iertări întârziate
de mine, în gând.

Nu-i nepăsare
mereu. Uneori e timp
şi loc potrivnic.


Vouă

Cu vers întreit
din preabună inimă
suflet mi-aţi topit.
(2012)

almanahe, psi, Vero, drugwash, dordefemeie, Abisuri
Haiku-dialogul cu ei e foc de artificii.

luni, 17 septembrie 2012

În lumină

În întuneric
aprind visului făclii;
stea în lumină.
(2012)

Tot în lumină
cuvinte de la prieteni
dezvăluie vis:

psi, Irealia, Dragoş, Vero, almanahe, Scorpio, Dictatura justiţiei, dordefemeie, Cristian, jora, Kadia, Abisuri

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Festin

Doamna le-a făcut culcuş în şura de bârne.
A lăsat gemuleţul deschis pentru năsucuri cârne,
Ca să se strecoare, urmate de blana vărgată
Şi-apoi de o coadă vibrând timorată.

Astăzi s-au trezit în miros de friptură.
Trecuse ograda şi intrase în şură.
Ei ştiau codul de bună purtare:
Venise vremea să miorlăie cât mai tare.

S-au căţărat, gheare înfipte in lemn,
Primul urcat pe pervaz, mândru şi demn,
Prin fire de fân şi-a iţit mustăţi curioase,
Culegând informaţie despre izul de carne şi oase.

Cu aer de profesor, adulmecând cu o nară,
Apoi şi cu cealaltă, se pregătea să sară
Către bucătărie, că gura-i lăsa apă
Şi ar fi vrut festinul îndată să înceapă.

S-a dovedit lipsit de prevedere şi de expertiză,
Concentrat şi atent la miros şi la briză,
Căci din spate urcau spre geamul cu raza lucitoare
Alţi trei fraţi, aproape miopi, orbiţi straşnic de soare.

Unul a încercat să se prindă de un pai subţire,
Al doilea a rupt din pânza de păianjen câteva fire,
Iar ultimul şi-a apucat fraţii de cozile îmblănite
Şi-au căzut rostogol, ghemuri de puf încâlcite.

S-au privit unul pe altul cu ciudă,
Şi-au zburlit blana în atitudine crudă,
Arcuindu-şi spinarea pe lăbuţe întinse,
Cu cozile-n vânt şi privirile-ncinse.

Au încremenit ca o statuie de grup,
Încordându-şi şi ultima fibră din trup.
Cu urechile lăsate pe spate şi musăţile strânse
S-au scuipat elegant, iar tăcerea se frânse.

Se declarase războiul cu faţa lui hidoasă,
Cu scărmănări de blană gingaşă şi pufoasă,
Cu mieunări prelungi sub gheare ascuţite
La capăt de lăbuţe ce pedalau grăbite.

***

Mirosul de friptură s-a înteţit subit.
Războiul, cât de aprig era, s-a domolit.
Ştiind acum traseul, au năvălit, furie,
Prin gemuleţul strâmt către bucătărie.

Doamna abia de întorsese friptura în cuptor.
Pisoii s-au repartizat la câte un picior
Şi, împungând cu fruntea, torcând şi mieunând,
Au exprimat teribil de clar ce-aveau în gând.

Tertipuri de pisici, instincte ancestrale
Ce dau pe dinafară în mieunat cu jale
Şi-au împlinit menirea, iar doamna, amuzată,
Le-a dat toată friptura şi a mâncat salată.
(2012)

Cu douăsprezece cuvinte şi o fotografie
Au făcut o poveste sau o poezie: psi, almanahe, Arcon, anacondele, Dragoş, Dictatura justiţiei, jora, Scorpio, dordefemeie, Irealia, lolita, cammely

marți, 11 septembrie 2012

Muşcătură

Ca din măr rumen,
cu poftă şi cu nesaţ,
muşc din idee.

Dicţionar:


Ca
Echivalenţă
pe talere de cântar
între cuvinte.

Din
Fragment retezat
cu daltă sau cu cleşte,
ştirbind întregul.

Măr
Gravitaţie
ajunsă pe cap ţintă
pentru săgeată.

Rumen
Pârguit de foc
sau soare. Sănătate
pe obraji tineri.

Cu
Mână întinsă,
pripoană şi unealtă
pentru ajutor.

Poftă
Păcat săvârşit
fără prejudecată
şi cu sentiment.

Şi
Adăugire
cu scop de întregire
după virgule.

Nesaţ
Foame şi sete
arzând fără măsură
în trup şi spirit.

Muşc
Strângere de dinţi
gustând realitatea
în fragmente mici.

Idee
De înainte
tot şi tot ce urmează
din minte de om.
(2012)

luni, 10 septembrie 2012

Cine sunt eu?

Cine sunt eu? Of, numai de aş şti
În fiecare clipă ce alt aş deveni,
Ce vis aş încolţi, ce răsărit de gând
M-ar umple de mirare ori m-ar lăsa plângând!

De-ar trebui să mă cuprind în câteva cuvinte,
Trecut, prezent şi vis, cum mi s-au scris în minte,
M-aş înroşi, m-aş bâlbâi, aş tremura de spaimă
Că tot prezentul meu abia de se îngaimă.

Apoi m-aş aduna, secundă cu secundă,
Şi mi-aş simţi trecutul cum râuri îşi scufundă
În negrul din uitare şi, nici cu ochelari
Şi hapuri pentru minte, tot n-aş vedea mai clar.

M-aş proiecta, pe urmă, sperând, în viitor,
Visând la zboruri pline şi... oase care dor.
Ştiu să-mi croiesc visarea cu aripi mari de ceară.
Mai trebuie să cumpăr norocul de la moară.

Moara macină timp şi-mi dă înţelepciune
Făina mi-e cernută pe tâmple... Ce minune!
Cine sunt eu? Îmi cer umil iertare
Că n-am răspuns valid la întrebare.

Aş fi putut să copii, să mă citesc din urmă.
Jurnalul meu cu versuri ar fi făcut o sumă.
Ar fi avut şi lipsuri, furate la cântar,
Ori vorbe care mint şi-s spuse în zadar.

Dar, vai, ce plictiseală, ce somn m-au doborât!
Să mă repet pe mine nu-mi ţine de urât.
Cei care mă cunosc mă ştiu după surâs
Şi-aşa are să fie cât împărţim un vis...
(2012)

Abia aştept să citesc cum s-au povestit pe ei înşişi, astăzi, duzinarii: psi, almanahe, jora, Vero, dordefemeie, Scorpio, Irealia, Some Words, incognito, Dragoş

sâmbătă, 8 septembrie 2012

Ard numai ce doare

Ieri, prin păduri, prin munţi, prin soare,
Călătorind prea repede – mereu mi se întâmplă –
Se strecurase pe la coada ochiului, la tâmplă,
Şi de la brazi la vale, toamna trecătoare.

Era greu s-o zăreşti, era o ghicitoare.
În linişte îşi trimisese peste frunză o solie…
Vântul cel blând părea să o învie,
Iar ea se pregătea să intre în culoare.

Pe-o ramură zvâcnea, zvâcnire-amăgitoare,
Un mugur ca un vers din vara cea târzie,
Dar frunza lui nicicând nu are să mai fie
De vânturi mângăiată şi nici scăldată-n soare.

Nimic nu e statornic, doar timpul şi măsura –
Căuş să îl adun şi să îl drămuiesc –
Dar parcă tot mai bine-i să uit şi să trăiesc
Cu dor oricare clipă prin care-mi trec făptura.

Îmi ţin încă fereastra deschisă către zare
Când mi se face toamnă, când mi se face seară.
Nici frunzele, să urce pe ram, nu au o scară,
Iar eu, în focul toamnei, nu ard decât ce doare…
(2012)

Cuvinte ard, şi tot ele alină
Aşa cum le-au legat cu toţii în duzină:

psi, almanahe, anaconde, virusverbalis, dragoş, Dictatura justiţiei, Irealia, altcersenin, dordefemeie, Some Words, Lolita, cammely

luni, 3 septembrie 2012

Am fost odată prieteni

Motto:
"nu ştiai că inima mea
nu are ieşiri,
nu-i aşa?"
(Nuţa Istrate Gangan)


Ne-am aşezat alături şi ne-am cuprins cu gândul,
Şi ne-am închis sub pleoapa dospită a tăcerii
Adânc împărtăşită cu vinul întâmplării
Că în acelaşi timp, destinul căutându-l,
Vânăm aceleaşi stele, visăm acelaşi zbor.
Ne-am luat tot înţelesul, chiar de ne-a fost părere…
Ştiam unul de altul cât nor aveam în dor
Şi nu era cuvânt cât cuprindea-n tăcere
Blândeţea şi surâsul din clipa unui ochi.
Ne socoteam atent emoţii-întâmplări,
Ne căutam în palme descântec de deochi
Pentru neaşteptate tristeţi în aşteptări.

Furam doar bucurie, ne-o dăruiam întreagă,
Haiduci prin codrii noştri cu stelele pe ram,
Cărarea dintre noi, oricât ar creşte, leagă
Crengile, sus, de stele şi stelele pe geam.
S-a întâmplat ca timpul furiş să se strecoare
Între-ale noastre glasuri, nu între-auz şi glas.
Ecoul se încheagă când trece peste zare,
Eu ştiu că eşti acolo şi tu ştii c-am rămas.

C-am fost odată prieteni ar spune unii-n grabă,
Noi ştim că încă suntem tot ce am fost odată.
Când ni se-adună calea privirea nu întreabă,
Gândul nu se-ndoieşte şi inima e toată
Înfiptă cu-adevăr în fiece cuvânt.
La fel şi în tăcere, în inimi e tumult
Ce toarce vreme bună, furtună grea cu vânt...
Dar întâmplarea noastră-i acum ca şi demult.
(2012)

Povestea despre prietenie se spune şi la: psi, almanahe, jora, Dictatura justiţiei, Vero, Scorpio, Some Words, cammely, anacondele, Dragoş, tibi, virusverbalis

duminică, 2 septembrie 2012

Iarba copilăriei

Am străbătut toată iarba copilăriei cu tălpile goale.
Era spălată cu rouă, mătăsoasă şi moale.
Nu creşteau în ea mărăcini, nu erau pietre ascuţite
Să-mi cresteze tălpile, socluri de vise desţelenite.

Mai târziu, cu opinci de fier în picioare,
Am tăiat prin codri de spini îngustă cărare.
Visele îmi crescuseră pe umeri înaripate.
Uneori le purtam strânse, alteori întindeam zboruri înalte.

Iarba copilăriei e încă sub tălpile mele -
Amintire sau nu, roua e plină de stele -
Şi tot o mai simt rece, şi umedă, şi curată.
Îmi spală noroi de pe tălpi şi din inima toată.
(2012)

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Căutând înţeles

(Căutând înţeles)

Deşi cuvintele duzinei m-au prins ca un magnet,
Nu mi s-au închegat în niciun rând concret.
Le-am petrecut prin tâmplă şi-am încercat să ţes
Pe înţelesul lor tipar cu înţeles.

(Muzeu)

Am viztat muzee, am admirat picturi
Şi mi-am umplut privirea de plinul lor de nuri.
Am străbătut cărare întinsă de penel
Cu adieri, parfumuri şi sunet în pastel.

(Vrăji)

Am frământat aluatul iscând o tulburare
Cu drojdia, făina şi izul lor de soare.
Aşa s-a copt şi pâinea, ca grâul copt în lan,
Cuptorul rumenind-o cu foc şi cu alean.

Şi m-am gândit: făina-i venită de la moară.
Morarul are-o vrajă în apa ce coboară
Sub roată şi învârte pietre atât de grele.
Vraja e dor teluric şi e închis în ele.

(Concluzie)

Apoi melancolie pe un picior de vers,
Pe-o margine de gând, pe sete de-nţeles
Am spulberat zâmbind. Perpetuu aş atinge
Cuvintele cu gând şi gândul nu s-ar frânge.
(2012)

Mai mult înţeles din cele douăsprezece cuvinte s-a închegat în textele scrise de: psi, almanahe, jora, dordefemeie, Dragoş, Verovers, Vero, tibi, cammely, Scorpio, Dictatura justiţiei, Some Words, virusverbalis, Irealia